de Adela Cristea

Angela Marinescu este un om care a adus contribuții considerabile în sistemul agricol românesc, încă din anii ’70. Drept urmare, astăzi o găsesc înconjurată de o întidere impresionantă de verdeață, de sălcii cu dimensiuni incerte, undeva, pe litoral. Perioada comunistă a mers în paralel cu o bună parte din viața Angelei Marinescu, drept urmare sunt aici pentru a cunoaște ce trăia proletarul român, în diversele faze ale vieții sale.

Cum ați decis să urmați profesia de inginer horticultor, în perioada comunistă?

Eu am fost umanistă, de profil. M-am pregătit pentru psihologie, iar în anul când am vrut să dau examen, facultatea de psihologie de la București s-a desființat. Eu, mare iubitoare de fizică, biologie și chimie, m-am reorientat către ceva pragmatic și am ales sa urmez facultatea de Horticultură, din cadrul Institutului Agronomic, fiind un domeniu complex și dinamic.

După ce se încheia facultatea, care era următorul pas pentru a te angaja?

Am terminat facultatea cu medie mare, eram și căsătorită. Am venit cu repartiție guvernamentală la Niculițel, fiind obligați să urmăm timp de 3 ani stagiatura unde eram repartizați. Erau cazuri în care oamenii nu aveau unde să stea, nu îi primea nimeni, nici măcar Casa Agronomică, unde locurile erau ocupate. Oamenii se foloseau de pile, la nivelul cel mai înalt posibil, pentru a obține negația la sfârșitul celor 3 ani, pe motiv că nu ar avea loc, sau că s-a produs o greșeală. Noi am reușit să obținem un transfer după 3 ani, un transfer fără locuri.

După încheierea stagiaturii, cum arăta o zi din viața dumneavoastră?

De la 5 dimineața, până când se întuneca. Pe pontaj erau 8 ore. Erai conștient că trebuie să fii acolo. Nu neapărat că erai controlat, dar aveai niște responsabilități pe care nu ți le putea îndeplini nimeni.

Copil fiind, cum arăta o zi din viața familiei dumneavoastră?

Nu-i vedeam pentru că plecau la 5 dimineața. Noi, copiii de la țară, rămâneam cu toate responsabilitățile. Nu prea îi mai vedeam nici seara pentru că, de multe ori, ne culcam.

Ne descurcam cu ce aveam. Iarna, părinții erau acasă. La țară, aveam apă doar de la fântână și luam cu găleata, te spălai la lighean. . Temele le făceam întotdeauna, mai cu o lumânare, mai cu o lampă. Pe urmă, am avut curent electric. Târziu. Eram în clasa a doua. La început am avut o lampă, pe care o ștergeam, ca să se vadă bine. Eram și la războiul de țesut, eram și la scărmănat și spălat lână, eram și cu animalele la păscut, eram și cu cloștile cu pui și am învățat și foarte bine. Mi-a plăcut. Citeam pe ascuns, fiindcă nu-mi dădeau voie pentru că erau foarte multe treburi de făcut. Nu citeam pe alese, citeam ce îmi pica în mână

Aveți vreo amintire, din acea perioadă, care a avut un impact asupra dumneavoastră?

Cea mai mare traumă, pe care a suferit-o România, pe care eu am prins-o. În 1962, părinții mei au refuzat în mod repetat să se înscrie în CAP, la fel ca toți oamenii gospodari și cu inițiativă. Până la urmă au începur represaliile pentru oamenii care au refuzat. Și acum mă ard lacrimile mamei mele, când o pereche de boi trecea pe uliță și nu am mai primit-o în curte. Mama își ștergea lacrimile cu broboada. Eu eram mică, nu înțelegeam de ce nu îi băgăm în curte. Până la urmă, toate animalele au fost decimate

Studenții se exprimau împotriva sistemului? Dacă da, aveți vreo amintire din studenție?

Noi am făcut și grevă pe câmp. A fost cutremurul din ‘77. Bucureștiul era sub ruine. Mergând, vedeai jalea și dezastrul. Noi aveam o fermă la Băneasa și trebuia să săpăm la vie. Pământul era așa de ud… Și am zis: “Domne, noi știm un lucru: lucrările se fac în momentul optim. Optim înseamnă condiții de sol bune. Voi ce ne puneți să facem? Vă bateți joc de noi? Nu lucrăm!” Am ieșit la margine și au venit cu dube, zicând “Veniți încoace cei nemulțumiți!” Câțiva inițiatori s-au dus. I-au luat, i-au exmatriculat și așa s-a terminat greva noastră. Noi voiam să fim alături de nenorocirea aia.

Religia era interzisă, dar nu pe față. Aveam mănăstirea Cașin, lângă Institutul Agronomic. Era Paștele. “Hai să mergem la Cașin!” În momentul în care au considerat ei că prea mulți studenți au ajuns la biserică, au trimis milițieni. Erau mai multe intrări pe care le-au închis: cea principală, cea de la Academia Agricolă și spre Chibrit. Ne-au fugărit până dimineață. Pe cei prinși, i-au băgat în dube. Au fost luați la întrebări: “ce faci?”,  “ce cauti?”, “dă buletinul!”. Initimidare. Nu neapărat că le făcea ceva, dar să-i descurajeze. Îmi aduc aminte că mereu încercam să ajung la cămin si nu reușeam pentru că era mereu un milițian care păzea poarte. Mereu ieșea câte unul în față.

Cum au perceput copiii dumneavoastră comunismul, fiind o altă generație?

Au resimțit toate lipsurile comunismului. Nu sunt povești. Chiar nu era nimic. De exemplu, aveam o conservă de carne, pe care o obțineam greu și din care făceam 3 feluri de mâncare. Punând câte puțin din ea, era un fel de promisiune. Copiii au văzut că eu fac tot felul de improvizații. Ei erau mici. Se oprea curentul, se oprea căldura. Erau iernile foarte grele, ingheța apa în pahar. Îi băgam în plapumă, aveau lecții de făcut. Venea lumina după 3 ore și îi trezeam să-și facă lecțiile. Aveau mâinile înghețate, de nu puteau să scrie. De multe ori nu se dădea deloc căldura, erau geruri de -20. Erau mai multe opriri de lumină, dar mereu seara. În cursul zilei, dacă voiam să fac curat, trebuia să lipsesc de la muncă pentru că erau mai multe ore de virent, dar n-aveai voie să fi auzit că ai aspirator. Se zvonea că veneau la ușă și te întrebau: “Cum îți permiți să folosești curent electric, când noi facem economie pe plan național?”