Foto și text: Laura Soroceanu
Galați – orașul de la Dunăre, centru industrial și emblemă culturală. Aceasta ar putea fi cea mai succintă descriere a sa în perioada comunistă, dar mai ales în inter și antebelic. Acum, mulți nici măcar „orașul de la Dunăre” nu-l mai pot numi. În ciuda „dezvoltării glorioase” de care s-a bucurat până la Revoluție, în ultimii 30 de ani Galațiul a avut parte mai mult, prea mult aș putea spune, de borduri și trotuare pavate. Iar clădirile remarcabile ale secolului XIX n-au avut parte de mai nimic. Cu toate acestea, nu pot trece niciodată peste Strada Domnească fără să ridic privirea și să-mi imaginez cum a fost odată: o zona plină de oameni la orice oră din zi, calești trecând pe bulevard, brutării de unde mirosul de pâine caldă bucură oamenii de pe la cozi. Apoi, zgomotul troleibuzului 102 care oprește în stație mă face să-mi amintesc în ce an mă aflu, să scot telefonul din buzunar și să fac o poză – pe la Parfumul Teilor, pe stradă Gării, înspre Grădina Publică. Cam asta am făcut și acum.
Glisează pe fotografii pentru a vedea cum au trecut anii.
Winmarkt, 1974 și 2020
Magazinul Modern se număra în anii ’70-’80 printre principalele centre comerciale din Galați. Astăzi, deși în incinta sa se află mai puțin de 10 magazine, e considerat în continuare un punct de reper și un loc de întâlnire în Centru, unde noul se întâlnește cu vechiul, de la un capăt la celălalt al străzii Domnească.
Cinematograful din Țiglina, 1974 și 2020
Conform site-ului socialistmodernism.com, „cinematograful cu o capacitate de 800 de locuri făcea parte integrantă din centrul social-cultural al cartierului Țiglina I. Clădirea reușește să se încadreze în ansamblu, fațadele ei oarbe, dar nu monotone, constituind un accent solid în complexul comercial în mare parte vitrat. Accesul la sala de spectacole se făcea prin două vomitorii laterale, iar evacuarea se făcea prin latura de vest, spre o curte interioară a centrului comercial.”
Casa de Cultură a Sindicatelor, 1974 și 2020
Se înțelege că în preajma Casei de Cultură a Sindicatelor, surprinsă într-un peisaj nocturn, dar în ipostaza unui oraș care nu doarme, se simțea o puternică vibrație socială și culturală, și că era un loc în care „se aduna lumea”. În interiorul său se găsește Cinematograful Prof. Ioan Manole, care funcționează din decembrie 2015.
Institutul Pedagogic, Facultatea de Educatie Fizică și Sport, 1974 și 2020
Clădirea fotografiată găzduia Institutul Pedagogic din Galați din cadrul Universității Dunărea de Jos, înființată în 1950. Astăzi, în ea se desfășoară activitatea Facultății de Educație Fizică și Sport și face parte din ansamblul elementelor care alcătuiesc imaginea unică a zonei Centru, întipărită în retina oricărui gălățean.
La Elice, 1974 și 2020
Simbolul elicei, element al navei maritime, reprezintă caracterul portuar al orașului și a fost ridicată la 80 de ani de la înființarea Șantierului Naval, cel mai important din țară până după Al Doilea Război Mondial.
Poarta hanului turcesc, anii ’80 și 2020
Un monument istoric ascuns printre blocuri și garaje, poarta fostului han turcesc rămâne o amintire a Galațiului de secol XIX în care cultura otomană pătrunsese prin portul care făcea legătura cu Orientul.
Surse fotografii
anii ’80 – Arhiva Direcției pentru Cultură Galați
2020 – Laura Soroceanu
Restaurantul Pescarul, 1974 și 2020
Conform site-ului socialistmodernism.com, ,,restaurantul Pescarul, creat în 1968 pentru a completa silueta urbanistică a Galațiului, a fost amplasat pe platforma superioară a falezei Dunării, în zona Mazepa. Construcția pe două niveluri oferă perspective variate către faleză, iar conceptul amintește de o succesiune de bărci pescărești, creând într-un volum lotusul perfect.”
sursa:
Sala Sporturilor, 1974 și 2020
Conform site-ului socialistmodernism.com, „Sala Sporturilor din Galați, cu o capacitate de 2.000 de locuri, un proiect geamăn cu sala de sport din Ploiești, a fost adaptată și realizată în 1971/1973 cu mici modificări. Macrostructura concepută cu stâlpi și grinzi ce alcătuiesc cadre mari exterioare, de care este suspendată structura de acoperire, reflectă influența unei plastici arhitecturale moderne pentru anii ’70. Lucrarea se particularizează prin vigoarea cu care se afirmă elementele structurale, precum cabinele de transmisie radio-tv parțial suspendate în registrul superior al clădirii. În ansamblu se urmărește o notă originală, dată printre altele de colaborarea benefică dintre arhitecți și artiști la realizarea panourilor de artă monumentală de pe fațada principală.”
Stadionul Dunărea, 1974 și 2020
Stadionul Dunărea este cel mai vechi stadion din regiunea Moldovei, fiind construit în 1920. A fost refăcut complet în 1988, când Oțelul Galați întâlnea celebra echipă Juventus Torino la meciul din cupa UEFA, cel mai mare eveniment sportiv care a avut loc aici, asistat de peste 30.000 de spectatori, un record de prezență pentru stadion. 7 septembrie 1988 a însemnat cea mai glorioasă zi din istoria sa, întrucât partida s-a încheiat cu victoria gălățenilor, aceasta fiind singura echipă românească care a reușit să o învingă pe Juventus.
4 Comments
Vadim
Frumoase vremuri. Păcat ca nu mai sunt la fel de mult aerisite. M-am simțit din nou copil. Mulțumesc mult pentru postarea.
Titina
Restaurantul Pescarul esre corect., nu Pescăruș.
cosmin
Asa este, am actualizat, multumim.
pro
In 1975 ne-am mutat de la tara in Galati si am fost incantat de conditii: baie, apa calda, closet cu apa (wc), caldura la calorifer, oameni amabili care-ti raspundeau la salut nu te intrebau imediat "al cui esti ?", cofetarii pline de bunatati, magazine mari. Locuiam la marginea orasului, aveam pentru joaca teren de oina (un trotuar circular cu cercuri trasate cu smoala), teren pentru fotbal, padurice, lan de grau in apropiere, aveam in bloc mai multi sportivi de performanta (printre care gimnasta Liliana BALAN-medaliata cu aur la Edmonton). La scoala erau conditii civilizate (fata de sat), biblioteca bine garnisita si bibliotecara binevoitoare, in oras era si Biblioteca VA Urechia.
Prin 1980 s-a petrecut ceva rau. Oamenii au devenit incruntati, agresivi, disparuse din magazine serbetul (am cautat cu mama prin tot orasul ca nu puteam sa inteleg cum au disparut stivele uriase de borcane), vecinii intreprinzatori au facut garaje pe terenul de fotbal si parcare pe terenul de oina, au distrus paduricea, au imprejmuit cu sarma ghimpata si au facut gradini de legume. Alimentele se dadeau pe cartela, ciocolata nu se mai gasea, cozi pentru orice fleac. Electricitate, caldura, apa calda, apa rece erau date acum cu portia. Pana si pentru cartile de Jules Verne trebuia sa supraveghez libraria, ca se epuizau in 2 zile. Orasul cel plin de minuni devenise ca un lagar, asa ca dupa 1980 mi-am petrecut toate vacantele la tara, la bunici. Ziua joaca pe maidane, seara ascultam cu bunicul Vocea Americii.