de Emanuela Mihailiuc
Șerban Alexandrescu, cofondatorul agenției de publicitate Headvertising, a copilărit în Baia Mare. Intrase la Electronică, dar a reușit să schimbe direcția de mers după revoluție, când a dat la Scenaristică, la ATF. Șerban povestește, printre altele, despre reclamele din comunism, micul trafic din portbagajul mașinii ungurești și Marea Călătorie de Vară la bunicii din Slobozia.
Veneticii din Baia Mare
Era într-o bucată de oraș în care se construiseră blocuri, continuaseră să se mai construiască și se construiau în detrimentul caselor. Era granița între bucata de oraș dinspre deal, aia cu case. Noi eram aproape la propriu între două lumi. Una mai liniștită, mai ardelenească și cea cu blocuri, cea în care poți să spui că erau mai mulți copii de venetici – aduși în oraș odată cu industrializarea lui.
Tatăl meu e din Slobozia și maică-mea e din Iași. Mie mi-a prins bine destul de mult. Îi înțeleg pe toți, n-am boală pe nimeni. Îi înțeleg pe localnicii care se uitau așa un pic… la toate viniturile astea, cum ziceau ei, oameni care veniseră între timp. Mândria lor citadină era strâns legată de oamenii ăștia care veniseră din afară. Asta se întâmplase pentru că se industrializase mult pe industria prelucrării minereurilor neferoase. Nu poate toată lumea să fie în mină, nu poate toată lumea să fie la combinat. Toți bărbații ăia au neveste și atunci începe să se dezvolte și industria de pe lângă ea. N-au fabrică de textile, n-au fabrică de ceramică. Pentru toți oamenii ăștia trebuie servicii, n-ai de unde. Ai mei nu au fost aduși cu de-a sila, dimpotrivă. Pentru genul ăsta de mutări, unde aveau nevoie repede de chestii, îți ofereau – pentru vremurile alea – condiții teoretic destul de bune.
Citește mai multe povești
ale celor care au trăit în comunism
Neavând familie acolo, ești mult mai dependent de relațiile sociale pe care ți le faci începând cu locul de muncă. E o înrădăcinare mai de suprafață. Pe vremuri, nu era ca astăzi: dacă stai 10 ani într-un loc, într-o companie, probabil că vei mai avea cinci la sută din colegii pe care i-ai avut cu 10 ani în urmă; pe vremuri, locurile de muncă erau foarte stabile, extrem de stabile. Cu cine începeai, cu ăia și terminai. Cu cel puțin jumătate din ei puteai să ieși la pensie. Lucrurile erau mult, mult mai puțin dinamice din punctul ăsta de vedere. De altfel, nici nu prea aveai unde să te muți cu serviciul. Probabil, erai în singura intreprindere din orașul respectiv unde puteai să îți faci meseria, pe foarte multe specializări.
Cumpărător de apartament în comunism
E țeapa familiei mele, ca să zic așa. Imediat după revoluție, când Iliescu a dat voie ca toți să-și cumpere foarte convenabil apartamentele în care locuiau, noi tocmai terminasem de plătit apartamentul nostru. O, dacă am fi știut! Era un apartament mare pentru standardele respective. Erau patru camere și, mult mai interesant pentru mine, cu trei balcoane. Aveam balcon pe fiecare latură a blocului. Acum, când mă întorc acasă, mi se pare un loc mic.
Ai mei plăteau zilnic și plăteau destul de mult pentru asta. Dacă aveai cumva această ambiție – să ai apartamentul tău -, nu era foarte confortabil financiar. Ziua de salarii, extrem de strictă, totul cash, și ăștia merg la apartament – să uităm de ăștia.
Apropo de educație financiară, cât înțeleg copii din bani, cât nu înțeleg. Nu știu dacă așa e peste tot, dar judecând un pic despre ce se întâmpla în jurul meu atunci, am senzația că, teoretic, nu aveai ce să faci cu banii în comunism. Practic, cred că aveau mai clar valoarea banului copiii de pe vremea aia. E puțin paradoxal. N-aveam ce să facem cu banii, dar eram mai realiști. Parcă știam niște lucruri puțin mai repede, deși – teoretic – nu aveam nevoie de ele.
Da (n.r. primeam bani de buzunar), sincer, nu mai știu cât. Știu că îți ajungeau așa, dacă vreodată vrei să îți iei ceva de la chioșcul școlii. Nu prea mă trăgea ața nici la sucul lor, nici la plăcinta aia obosită și sleită. De obicei, mă întorceam cu banii și îi reportam sau îi puneam deoparte. Aveam întotdeauna merinde de acasă. În fiecare dimineață, taică-miu îmi făcea sendvișurile pentru ziua respectivă, iar eu nu voiam altceva. Nu aveam de ce să cheltui ceva la chioșcul școlii.
Experiența culinară și micul trafic din portbagajul mașinii
Cum ne-am integrat? Uneori, culinar, prost: când vedeam copiii că vin cu așa numita pită cu ulei. Era pâine la propriu unsă cu ulei, poate cu un fir de ceapă verde sau de usturoi pe el. Era pâine unsă cu ulei sau cu untură, în cel mai bun caz. N-am înțeles nici până în ziua de azi de ce mâncau ei pâine cu ulei, de ce le plăcea așa de mult. Eram foarte vesel cu sendvișurile mele. Pâinea era destul de bună pe vremea aia. Când eram mai mic, eu eram ăla care cumpăra pâinea. Întotdeauna cumpăram x2, pentru că, până ajungeam acasă, era mereu ros un capăt, celălalt capăt, și de la a doua pâine (n.r. ambele capete). Dar era OK și era bună.
Sendvișurile – pâine cu unt și, depinde, cu dulceață de vișine, mai ales. Pâine cu unt cu miere, cu unt cu cașcaval sau cu unt și cu salam. Din portbagaj de la unguri era micul trafic de frontieră. Baia Mare nu-i tocmai foarte aproape de granița cu Ungaria, dar nu-i nici departe. Erau celebrele mașini cu numere de Ungaria, care opreau, deschideau portbagajul și tuf!, în 20 de minute nu mai era nimic. De acolo am luat prima și singura sticlă de Coca Cola din comunism. Știu că avea un litru, pentru că, evident, am păstrat sticla. Sunt niște tuburi din Ungaria cu paste de ardei. Alea erau foarte valoroase pentru sendvișurile de la școală.
Se vindeau (n.r. din portbagajul mașinii) lucruri foarte banale: pâine cu etichetă pe ea, tot ce înseamnă cosmetice – săpunuri civilizate, deodorante civilizate. Tot ce era pe partea asta era clar din Ungaria. Erau tot felul de chestii: Fa, 8×4, pe partea de cosmetice și dulciuri. După standardele de azi, nu foarte bune, dacă stai să te gândești. Din brandurile alea, cred că se mai găsește azi Africana. Erau niște chestii foarte interesante, niște alune trase într-un fel de glazură colorată – Dunakavics, pietricele de Dunăre însemna treaba asta. Foarte interesante. Guma de mestecat era pe altă mână – erau șoferii de tiruri. Dacă erai șofer de TIR, copiii tăi erau regii cartierului.
Cum se întâmpla cu așa-zișii vaporeni din Constanța, cei care lucrau pe vase și puteau să aducă „mărfuliță” din asta din afara țării, așa erau și șoferii de TIR. Erau un fel de marinari de uscat.
Autocolante cu fotbaliști și alte atracții pentru copii
Fiecare vârstă, cu tâmpeniile ei copilărești! Noi eram cu autocolante cu fotbaliști sau cu mașini de Formula 1. Era o mică mafie romă a aurului. Se duceau pe filieră sârbească, aduceau aurul din fosta Iugoslavie – în ascunzători pe sub vagoane etc. Cumva, acoperirea lor era una mult mai benignă. Tot trafic era, dar era un trafic benign. Cumva, copiii erau acoperirea pentru traficul serios, pentru adulți, cu alte lucruri. Acoperirea erau pliculețele cu autocolante pentru copii, Panini, cu fotbaliști la fiecare campionat european sau mondial.
O instituție pe vremea aia era revista Automobil Clubul Român, Autoturism, care avea și o secțiune de sport. Era destul de la zi, într-un mod incredibil. Duminica se transmiteau Grand Prix-urile la televizor, live, în România comunistă. Nu îți vine să crezi! La sfârșitul anilor ‘70, începutul anilor ‘80 încă se mai întâmpla chestia asta. Noi am apucat să fim însămânțați cu Formula 1, care, pe vremea aia, era mult mai spectaculoasă. Cumva îmi făcusem rost de un afiș mare cu James Hunt. Îmi plăcea oricine de la McLaren. Mă enerva Nelson Piquet, era de la Brabham. Aveam boală pe Brabham la vremea aia.
Una peste alta, eram disperați să știm, în detaliu, despre lucrurile care se întâmplau afară. Ca adolescenți sau copii, încercam să fim conectați. Erau niște tâmpenii: în cel mai bun caz, pop culture sau sport. Aș spune că eram la fel de competenți de parcă n-am fi trăit în chestia asta ermetic închisă.
Everything is taken for granted. Ca în cazul tatălui meu: nu știu cât de mult pot să comunic cu el dincolo de lucruri care, într-un fel sau altul, au legătură cu mâncarea. Dar totul e explicabil. Omul ăsta, toată viața lui, s-a chinuit să pună pâine pe masă, dar nu la figurat, la propriu.
Cum se formau rețelele sociale
Puțin mai târziu, când iese guma de mestecat, iese Formula 1 și începe muzica în viața unui teenager comunist, lucrurile ating cote mari. Te împrietenești cu oameni numai pentru că ei sunt prieteni cu alți oameni, care au acces la discurile „alea”. Sunt prieten cu tipul ăsta, pentru că el o să-mi dea ultimul disc cu Venom sau știe pe cineva care are un văr, care are toate discurile cu Judas Priest, mai puțin două. Jonglai cu rețele de-astea sociale, că poate ajungeai la omul care avea ultimul (n.r. – disc cu) Depeche Mode.
Cred că lumea subestimează masiv rolul emisiunii de duminică de trei ore a lui Radu Teodor, care se numea Metronom. Era by request. Multă lume cerea muzică nouă. Era o mare chestie să găsești pe cineva care iese afară, ca să trimiți și tu o scrisoare cu by request-urile Europa Liberă. Iar duminică, cele trei ore erau sfinte. Nu puteam să fiu deranjat sub nicio formă: „Acuma este Metronom la Europa Liberă, nu se poate vorbi cu mine!” Aveai trei ore de muzică. Când nu ai, acel ceva devine brusc mult, mult, mult, mult mai prețios și altfel îl prețuiești.
Era cumva keep it flowing, keep it flowing. Erai atât de conștient că ești parte dintr-un fel de rețea. Dacă îți trebuia, ți-l înregistrai de pe disc pe casetă sau de pe disc pe banda de magnetofon. Dacă nu, nu îți permiteai să le ai de fapt (n.r. – discurile proprii). Oamenii care cumva puteau să iasă afară, ei erau cei care puteau lua discurile. La rândul lor, știau că vor intra într-un fel de circuit. Astea sunt făcute să se ducă, să circule. La absolut orice nivel, orice acces la ceva era traded la un acces la altceva.
Problema era că toate astea îți iau timp – timp din viață. Totul era o permanentă economie de schimb și de micro-trafic, fără nimic după. Acest micro-trafic îți ocupa cam tot timpul, deci cam toată viața. De asta am ajuns atât de practici și de concreți în moduri care nu te eliberează către alte sfere, interese.
Limbi străine învățate la școală sau din reviste?
Din limbi străine, îmi era evident că eu, stând singur acasă cu reviste de benzi desenate franțuzești – Pif Gadget -, învățam mult mai multă franceză decât la școală. La engleză, la fel. În momentul în care am avut acces la o stivă, la 2 metri cubi de National Geographic, tuf!, a luat-o și engleza mea din loc. Era absolut comparabil: dacă mă ocup eu de chestia asta, o fac mai bine decât izbutește școala să o facă. Nici taică-miu nu alerga tot timpul după cașcaval. Nu alerga decât 50 la sută din timp, încă 30 la sută alerga după cărți. Era bine să ai ciocolată, ca ciolocata să o dai la librărie, ca să îți pună deoparte când vine cartea. Orice citeam singur în cărți acasă îmi rămânea mai clar și era mai folositor.
Marea Călătorie de Vară și Raliul Dunării
Drumul dura cam 12-14 ore (n.r. – de la Baia Mare la Slobozia). Cred că plecai la șapte dimineața și ajungeai acolo, în cel mai bun caz, pe la șapte seara, mai probabil un opt, maxim nouă, dacă te mai lungeai pe drum.
Era o competiție care se numea Raliul Dunării, ce se oprea la un moment dat și în Baia Mare.
Publicitatea în comunism
Eu îmi aduc aminte multe reclame, dar nu de la televizor, deci nu erau românești. Sunt un animal al vremurilor mele într-o mare măsură și de câte ori te gândești și te întrebi ce înseamnă consumismul, cum ducem pământul mai departe și altele legat de ce fac eu – o agenție de publicitate. Înțeleg clar, e alt moment cultural, e altceva. Și acesta e un ecou târziu al unei obsesii din copilărie.
Inclusiv atunci ne dădeam seama cât de ridicole sunt reclamele de la televizor. Erau destule filme la televizor, străine, bune, pe care puteai să le vezi ca să-ți construiești o bază despre cum se povestește modern, credibil, civilizat în imagini. Ne dădeam foarte clar seama cât de proaste sunt (n.r. – relamele din comunism), cât de ridicole sunt, cât de penibil erau montate și filmate. O reclamă nu-i decât un film scurt. Și tu vedeai destule filme. Erau două cinematografe în Baia Mare; am văzut filme acolo de mi-a venit rău. Știai, aveai mecanismul audio-vizual, aveai standardele.
Scopul lor era o reclamă pentru Stațiunea Durău, Casa Arcașului. De ce? Era așa o mare bătaie între ele? Ideea de publicitate în comunism era ridicolă și nu e ridicolă acum, privind a posteriori. Era ridicolă și atunci. Când tu, de fapt, nu găsești nimic, la ce bun? Când, de fapt, nu există o concurență reală, când nu există o diferență între produse, de ce să te mai chinui să faci chestia asta?
La un moment dat, știam sigur că o să-l conving pe taică-miu să mergem la Popasul Privighetoarea. Ce era Popasul Privighetoarea? Era un loc pe drumul vechi dinspre București și mare, unde știai mereu că o să aibă niște mici extraordinari, dar unde întotdeauna aveau Pepsi. Când toată țara asta știe că erau trei locuri unde puteai bea Pepsi, mai ai nevoie de reclamă? Știe toată țara unde se întâmplă chestia aia.
Erau atât de puține lucruri și atât de puține valabile! Știam unde sunt ele, cum să le aducem, încât tot efortul ăsta era superflu. În condițiile unei economii complet lipsite de competiție, era idiot. Publicitatea este despre competiție, într-un fel sau altul, nu este doar despre a anunța noi lansări.
N-a putut niciodată nimeni să-mi explice sau au murit oamenii care știu de ce intreprinderea lor comanda o reclamă, care avea să apară în almanahul Scânteia, la sfârșitul anului. Poate trebuia să dai ceva de muncă unor oameni, care învățaseră ceva.
Erau lungi (n.r. – reclamele de la televizor), pentru că își permiteau să fie lungi. Nu avea preț TV-ul: era o chestie a statului pusă pe o chestie a statului. Cât de lungă poate fi? Oricât de lungă. Nu erau constrânse de nimic, iar timpul nu avea valoare.
Timpul fără nicio valoare
Aveam foarte mult timp pe vremea aia, iar timpul ăsta nu avea nicio valoare. Era permanent devalorizat de chestiile pe care trebuia să le faci – chestii de subzistență, foarte importante. Puse în epocă, noi ne petreceam timpul cu făcut lucruri de pe ultima treaptă din piramida lui Maslow. În rest, cred că oamenii aveau alte preocupări. În continuare, eu cred că împingem la deal bolovanul care vine din chestia asta, internalizată. Să faci asta o jumate de secol, nu trece în 30 de ani. Mai trebuie să iasă din noi alergarea după cașcaval, traficul de vată și toate astea. Nu ies ușor din tine. Și dacă ies, tu pleci cu un handicap în cursa asta, c-un handicap destul de mare. Până când îți revii, restul sunt la două ture de stadion de tine. Asta încercăm să recuperăm.
Soluția – pentru că lumea, între timp, s-a schimbat – nu este să fim și noi consumiști acum, cum erau ei consumiști atunci. Nu către lumea asta trebuie să ne îndreptăm. Noi încă avem reflexe d-astea, aproape de foame, din vremea aia, care încă ne mână. Fără să ne dăm seama, încă acționează asupra noastră, într-un fel sau altul. Mai tragic e că n-a trecut destul de mult timp. De ce trebuie să treacă timpul? Noi suntem niște oameni născuți atunci, crescuți atunci, în mod evident influențați de asta, foarte, foarte, foarte tare. Acum, noi teoretic suntem decidenți în țara asta. Suntem ăștia, 40-45-50+. Cumva asta e cohorta.
Decrețeii, care sunt foarte mulți și au foarte multă putere economică – sunt exact la vârsta când au cei mai mulți bani în buzunar. Sunt în posturi de conducere, dar târâie cu ei o grămadă de lucruri care sunt mult prea tare influențate de copilăria lor, care a avut loc în condițiile astea. Tot ce vedem în ziua de azi, inclusiv această imposibilitate de a concepe că, dacă ești educat, poți să fii altfel decât de dreapta. Este o chestie care îți vine de atunci, strict pe contră.
Cum îți alegi facultatea
Eu am terminat liceul în ‘88. Lumea are plăceri de-astea, retrospective: „Da, dar măcar lumea avea un job.” Lumea nu se întreabă, însă, câți oameni au fost atât de întorși vis-a-vis de ce le-ar fi fost lor natural să facă, ce ar fi vrut ei să facă și ce au trebuit să facă – pur și simplu, pentru că ce voiau ei să facă nu se găsea în nevoile economiei planificate comuniste. Eram o fabrică de ingineri pe vremea aia. Facultatea avea ceva foarte concret la capătul ei: repartiția. Ea îți dădea un job, dar îți dădea jobul ăsta și acolo. Lucrurile nu erau neapărat discutabile, dacă nu erai bine conectat sau dacă nu erai pregătit să treci prin asta.
În mod evident, eu nu aveam în mine niciun fel de os ingineresc. Pentru că cel mai bun liceu din oraș, teoretic, era unul de matematică-fizică, asta am făcut. Am fost întotdeauna nebun după literatură. Cu accentul pus pe matematică-fizică, te face să crezi că ai putea să îți câștigi existența așa. Una e să poți să-ți câștigi existența și alta e să-ți mai și placă, având în vedere că urmează să faci asta for the rest of your life până la pensie.
Eu cred că mulți, mulți oameni au fost absolut dați peste cap de aceste suceli profesionale. Acestea fie le-au modificat un pic din structura interioară, fie le-au băgat o asemenea tensiune mentală în ei și regrete, frustrări, astfel încât, probabil – când s-a ridicat în ‘89, când s-a luat gluga de pe față și puteai să faci orice – pentru mulți dintre ei era prea târziu și nu mai puteau să facă orice. Am fost norocos că am scăpat la timp. Am putut să mă recalific spontan.
Evident, ai mei nu m-au descurajat să dau la Electronică. Totul era un fel de mic calcul, și-al meu, și-al lor.
Calcul jegos, armată și meditații
Era un calcul jegos, de-al nostru. Cu Electronică n-o să poți să ajungi la țară. Am intrat la Electronică neglorios, dar am intrat, la București. Era examen scris – trei ore, colțul negru întors. Știai că în aceste trei ore se hotărăște viața ta pe termen scurt și mediu, inclusiv această componentă extrem de sperietoare, pe vremea aia, cu armata. Faci nouă luni cu viitorii tăi colegi sau faci un an și patru luni cu tot felul de ciobani.
Dădeai admitere la facultate. Dacă luai, făceai armată scurtă, nouă luni, și o făceai împreună cu viitorii tăi colegi. Dacă nu, un an și patru luni cu cine o fi, unde o fi, în tot felul de zone pitorești ale țării. După ce terminai alea nouă luni, începeai anul universitar.
Era deja un obicei ca lumea să se extra-pregătească cu meditatori. Eu n-am (n.r. – luat meditații), dar am intrat foarte prost. Eu am zis că n-am nevoie, ai mei m-au semi-crezut pe cuvânt. Dacă se întâmpla ceva nasol, puteam să le spun „da, dar măcar nu v-am făcut pagubă”. Apropo, erau foarte scumpe. Aveam senzația ce poți să faci cu banii ăia, dacă sunt mulți, dacă sunt puțini. Eu așa țin minte, că am fost șocat când am văzut cât plăteau colegii mei pentru meditații.
Totul se baza nu neapărat pe a face elevul mai bun, ci a te pregăti cu cineva – de aia erau mai scumpi – care are acces la „Sfânta Sfintelor” din inspectorat. Poate că ei, în temele pe care ți le dau, o să strecoare și niște lucruri care se vor dovedi ulterior că vor fi chiar subiectele respective (n.r. – de la admitere). Asta cumpărau cu banii ăia de meditații, dar nu atât de pe față. Era cineva care, fără să-ți spună, să nu te revolte, să nu te simți prost și, foarte important, să nu îl dai în gât, nu-ți spunea că astea o să fie (n.r. – la admitere). Cumva, îți spuneu ai tăi „hei, hei, fă-le pe toate, că poate o să-ți dea chiar din astea”.
Academia de Teatru și Film (ATF)
Am făcut un an la Electronică și în vara anului respectiv am dat la ATF. Eu n-aș fi putut să dau la ATF, n-aș fi avut voie. În primul an după revoluție s-a reînființat secția la care am dat, de scenaristică. Acolo era un sistem absolut ticălos. Erau trei feluri de elevi acolo: erau oamenii suficient de bine conectați politic; oamenii cu foarte mulți bani, care își cumpărau la propriu locul – gen un ARO, două ARO-uri, sau un „valizoc” cu bani, ca-n filmele proaste; dinastiile artistice.
Primele două categorii, influențele politice sau banii, te făceau să intri relativ repede. Inclusiv dinastiile artistice se mai chinuiau; dădeau o dată, de două ori, de trei ori. Li se și indica: „Ăsta nu e anul tău, mai stai un pic.” Era și cea mai minusculă categorie, a patra, oamenii cu un fix pe chestia asta, care nu erau nici conectați, nu aveau nici bani, nu erau nici copilul cui trebuie. Dădeau de șapte-opt ori. În caz că era ceva de capul lor, li se testa inclusiv rezistența. Nu-s opt ture de stadion, nu-s opt ore de ceva, sunt opt admiteri consecutive, ca să vadă că de ăsta nu pot scăpa: „Bă, e și bun, e insistent, e perseverent… Bine, hai!” Așa era în comunism la ATF.
Brusc, s-a ridicat grilajul. Și am avut acest noroc. Ăia nici nu știau, dacă grilajul se poate pune la loc. M-am făcut că mai fac un an de Electronică; practic, nu m-am dus la cursuri. A trebuit totuși să mă transfer pe bune, de la una la alta. Cele de la secretariat, de la Electronică, nu știau procedura: „Unu, nu știm de ce ați vrea să plecați de la o super facultate din București. Doi, nu știm, că n-a mai plecat nimeni niciodată. Nu știm exact cum se face procedura asta, că n-am avut cazuri de oameni care să vrea să se ducă în altă parte.” Așa am intrat eu la ATF, având norocul să fiu într-o conjunctură și la o vârstă la care să îmi fie relativ ușor să mă redau peste cap și să-mi revin din „inginereală”.
0 Comments