Pe 3 iulie 2019, Dan Perjovschi a stat de vorbă cu Elena Calistru și Diana Filimon despre viața în comunism, în cadrul evenimentului „Înapoi în comunism?” găzduit de Biblioteca Astra din Sibiu. Citiți mai jos un transcript al discuției:

Care e cea mai pregnantă amintire din perioada comunistă?

Pentru mine comunismul, ca și capitalismul, nu e o perioadă compactă, nu e ceva uniform și nu e ceva care are aceeași structură permanent. Am avut o copilărie fericită, eu fiind născut într-o familie de 2 părinți și 3 copii, muncitori, înghesuiți în 2 camere. N-am avut o frustrare pe acest lucru când am fost mic. Eu m-am născut în 1961. Am prins o perioadă din istoria comunistă a României care a fost mai optimistă, mai „open”. Și cum înaintam în vârstă, cum se închidea comunismul și cădea într-o parte. La fiecare an pe care îl împlineam în vârstă, se mai scădea un grad temperatura din casă.

Eu am prins și mărirea și decăderea acestei societăți, și de-asta spun că am ceva mixt, adică pot să spun lucruri tulburătoare din vremea în care eram elevi.  

Am fost elev la Liceul de Artă, deci din capul locului am avut mai mare libertate decât alți elevi din acest oraș, adică puteam să merg în blugi la școală, la orele de specialitate când aveam pictură sau desen, și puteam să am părul mai un pic mai lung decât altă lume, peste ureche. Dar exact în acel moment, în care pot să-ți dau sentimentul ăsta, pot să-ți dau un alt exemplu în care un coleg de etnie germană, a fost dat afară din școală pentru că asculta Metronom la Europa Liberă. Ocazie cu care toți ăștia din școală am aflat că exista această rubrică cu rock și am ascultat-o și noi. Pe loc n-am realizat tragedia lui.

Am acest tip de amintiri care sunt mixte. Ele se tot deteriorau, progresiv, cu cât inaintam în viață, pentru că am prins lucruri sinistre, precum gheață pe dinăuntru la trenuri… Acum când întârzie trenurile în România, fiți liniștiți, se poate uluitor mai rău de atât, cu umilințe de-astea supreme. Sau căminele…

Din Sibiu am o perioadă foarte bună, foarte fericită. Mi-a trebuit perspectiva de după ca să îmi dau seama că școala pe care am făcut-o nu a fost bună. Eu i-am crezut pe profesori, dar nu erau în regulă. A fost o școală slabă și nu am realizat asta decât foarte târziu. Și acum sunt ofticat că am fost puși ca elevi la artă la ăia proști, care n-au nevoie de fizică… Deci noi avem o lipsă de educație în tot felul de zone, singurul avantaj fiind că nu ne-au scos în agricultură. Datorită colegilor de la muzică, am scăpat și noi ăștia de la arte. 

Am terminat liceul pe la 18 ani cu o senzație OK, cu mici ecouri de chestii nasoale, mai ales filtrate prin părinți, Europa Liberă și un pic din ce se întâmplă pe stradă, apoi gradual, căci apoi am mers în armată, și armata română, pe vremea aia, era de o dobitocie cumplită. A fost primul șoc mortal, apoi facultatea – alt șoc, pe urmă căderea acestui sistem.

Atunci când eu trăiam OK în Sibiu și mă îndrăgosteam de actuala mea soție, altă lume era la canal sau în pușcării. Eu n-am știut, eu am fost ferit de către părinți sau societate… mi-am văzut de tinerețea mea, de dragoste, în timp ce altă lume suferea la modul brutal, fizic. Sau mai târziu, când lua Dorina Cornea șuturi în burtă și auzeai un fel de ecou prin Europa Liberă. Astea sunt amintirile mele din acest oraș. O parte acceptabilă și prin prisma nostalgiei.

Orice obiect din vremea ceea poate fi o poveste falsă, pentru că ține de un romantism al tinereții tale. Cea mai proastă ciocolată din lume ai mâncat-o tu la 12 ani și ce mișto era ea. Și era și singura. Pe vremea aia comandai o bere, nu exista „de care?”. O bere, o ciocolată, produsul generic. Era un elev aici la artă și cea mai mare proiecție, scopul nostru în viață era cum să bem noi o cafea în bar la Continental, era „top of the top”, că nu te lăsau ca elev.

Orice obiect d-ăsta are o poveste. Și povestea lui de multe ori e mai importantă ca obiectul. De exemplu, cumva comunismul s-a branduit cu peștele… peștele a devenit simpatic, așa-i? Ion Iliescu – atâta au făcut haz de el prin caricaturi în Academia Cațavencu, încât a devenit un personaj simpatic. Așa și peștele ăsta a devenit cumva, e și nu e real. 

Eu am avut o reacție instinctuală negativă când am auzit de proiectul care urmează să fie Muzeul Ororilor Comunismului. Comunismul ăla pe care eu l-am trăiat eu n-a contat? A avut perioade – n-aveam cu ce să compar, dar bune, fără comparație – și perioade atroce. Același comunism, în aceeași țară. 

E un mix din care eu mai târziu m-am desprins și am criticat acel tip de societate și acel tip de lipsă de libertate… Eu sunt artist, pentru un artist contează, nu te puteai exprima liber în societatea în care trăiai. Dar asta mult mai târziu, după ce am terminat facultatea și după ce am ajuns să expun în această țară – atunci am dat de colțurile cele mai dure. În tinerețe, nu.

De foarte multe ori de la distanță sau din țări care n-au experimentate genul asta de dictatură, pare o societate mai compactă mai egală pentru că era presată în jos și mai solidară din cauza asta. Ori, în realitate, imediat vedeai cum sunt pilele într-o școală. Cum i se dă notă unuia că i-a dat un jerseu profesoarei… Copiii imediat simt ierarhiile astea care se fac pe șuste, pe pile, ceea ce se cheamă un sistem informal, care încă există în România. Pentru că lumea, ca să supraviețuiască în orice condiții și-a format acest tip de relații de clan, ca să poată să aibă ce mânca și cum progresa în societate și asta încă se simte.

Chiar îmi aduc aminte de anii de liceu, era o poveste atunci, un unchi. „Ce faci?”. „M-am angajat la centrul de calcul”, „bai, ai dracu, toți s-au angajat la centrul de calcul”, care erau de la partid, părinții unde nu știu ce calculau ăia, căci cifrele veneau de sus, gata calculate. Era o aparență care câteodată coincidea cu realitatea, dar de multe ori nu. Era un fel de fake news society. Că tot ceea era oficial era ceva, tot ceea ce era trăit de tine era altceva.

Acum chiar par amuzante lucrurile astea, nu? Dar atunci era totuși o viață zi cu zi în care trebuia să te descurci în acest fel informal ca să supraviețuiești. „S-a băgat cutare acolo, fugi repede stai la coadă”. Era o constantă bătălie pentru a trăi în condiții cât de cât decente. 

Erau și lucrurile alea care sunt foarte brutale. Avort. Oameni totuși săltați de pe stradă, lucruri care trec peste nostalgiile astea. Eu am intrat la facultate din prima, dar sunt colegi de-ai mei care au intrat foarte târziu și pe vremea aceea, și acum încă, era un sistem paralel care pregătea oamenii să intre în facultate… o grămadă de bani.

Au luat banii copiilor din familii de muncitori ca să-i bage pe locurile alea. Și pe urmă mergem la partea asta intelectuală a noastră cu cine avea mașină de bătut să meargă în fiecare lună sa dea o probă la poliție ca să poată să urmareasca dacă cumva bate un manifest, încarcă literele să te poată recunoaște. Era o suprafață… vezi scriitori celebri că au fost la 2 mai și când auzi poveștile zici „hm, foarte mișto”, mai hipiot așa, dar aia era o coajă peste o realitate extrem de brutală.

Mama sotiei mele, era nascuta si crescuta intr-un sat german de pe-aici, de lângă Sibiu. Atunci când rușii i-au luat pe nemți și i-au dus în Siberia, trebuie să ia 30 din satul ăsta și au găsit numa 19, au completat cu români. Ea-și aduce aminte si acum, are spre 80 de ani. Oameni care după 10 ani s-au întors și pe urmă locuiau în hambar pentru că casă din față a fost luată de… așa.

Sistemul ăsta despre care noi vorbim aici și îl criticăm, ăsta nu a fost făcut de Ceaușescu și de soția lui, ci de toți oamenii din jur. Au fost o serie de complicități de la vârf și până la bază – toată lumea a contribuit, așa cum toată lumea a contribuit la Dragnea. Nu stătea Ceaușescu în spatele profesorului meu de istorie. Lumea acceptă anumite lucruri. Atunci puteai să-ți pierzi viața, fizic. Acum ce-ți pierzi, slujba?

Am avut un coleg de liceu briliant, foarte deștept, dar care nu avea cum să reziste în tipul ăla de educație și îl lăsau repetent. Era o vreme în care nu aveai nimic altceva de făcut decât să citești. Omul ăsta toată viața lui a visat să fugă în Germania. L-au prins de trei ori, o dată l-au prins și l-au legat cu sârmă ghimpată prietenii noștri sârbi și l-au dat peste graniță înapoi. Omul ăsta a fugit până la urmă, a reușit să meargă în Germania. L-am întâlnit peste zece de ani gras, chelit așa, în capitalismul mult visat, iar din toată brilianța lui praful s-a ales, pentru că s-a dus total nepregătit într-o societate pe care și-o proiectase de vis, și pănă am ajuns în visul ăla, visul s-a schimbat. Și am avut un șoc… Asta e cea mai nasoală poveste în dictaturi și în societatea de azi, când chestii briliante, oameni extraordinari se pierd pentru că condițiile din jurul lui nu l-au lăsat să existe sau nu-l lasă să-și împlinească un potențial foarte bun. Cred că asta face diferența dintre țări. Nu munții, nu cafeaua, ci cum personajele din țara aia își pot împlini sau nu potențialul. Eu jumate l-am avut în comunism, după aia am avut noroc că m-a prins revoluția la timp. Pe cine a prins prea târziu, a fost prea târziu. Și pe unii i-a prins prea devreme.

Cum decidem ce păstrăm și ce aruncăm?

E foarte complicat. Salamul cu soia era granița dintre românii rămași și cei plecați. N-ai mancat salam cu soia, ciocu mic, nu te poti pronunta pentru viitorul nostru. Contextualizarea e foarte importantă și presupun că vederi un pic mai relaxate și multiple.

Într-o societate dictatorială se pot crea și capodopere. Sau poți să te și îndrăgostești. E foarte complex, cred că sunt nenumărate versiuni, nu există una singură. Eu le tratez prin umor sau încerc sa injectez ceva care sa

Trebuie sa regandim unele lucruri. Am fost in Cuba de curand si aceeasi poveste. Ce din acel tip de politici și de viață are o logică – eu dacă vă spun acum că am terminat facultatea și am primit un job o să ziceți ce tare, primești un job imediat ce termini facultatea. Da, dar terminau soț și soție, soția la geologie și bărbatul la arte și îi trimiteau în două locuri din țară, repartiție obligatorie. Sau te trimitea într-o uzină. Forme fără fond care au stricat cu totul diverse lucruri. Era egalitate doar pe hârtie. 

Există arhitectură comunistă de foarte bună calitate – Dumbrava. Mall-ul comunist arăta mai bine până l-au făcut cabană, nu se mai leagă cu hotelul și cu casa de cultură. Centrul civic avea o logică, acum nu mai are. Halele nu știu care, există o valoare pentru că sunt pline de viață. Să razi totul nu e în regulă.