Dana Cătălina Drăgoiu, inginer electronist, despre viața în București, studenție și munca în laborator

de Oana Constantin

Copil fiind, cum arăta o zi din viața dumneavoastră în București?

M-am născut în București. Ai mei însă veneau de la țară și au rămas în București după ce au terminat facultatea.

Eu am început școala în Militari, la nr. 156, în 1967. Plecam dimineața la școala cu cheia de gât, la prânz eram acasă, mâncam sau nu, mai mult nu ce-i drept, și ieșeam cu bicicleta sau cu patinele cu rotile, cu prietenii din cartier. Stăteam afară și mă jucam, furam gutui sau corcodușe, mă bălăngăneam pe bara de bătut covoare… Așa mi-am și fracturat mâna dreaptă într-a patra, am căzut de pe bară.

Adunam bucățele de mozaic, cu care erau placate aproape toate blocurile, pentru colecție. Dacă ploua stăteam în scara blocului cu alți copii și făceam schimburi de timbre, cutii de chibrituri străine, șervețele de hârtie cu model, tot pentru colecțiile mele. Cu o jumătate de oră înainte să vină mama, intram în casă, spălam bicicleta, scoteam o cratiță din frigider să pară că am mâncat, aranjam totul și când ajungea, mă găsea la birou, făcându-mi cuminte lecțiile.

Aveți vreo amintire din școală sau un eveniment pe care ați putea să îl povestiți?

Într-a patra am căzut cum ziceam și mi-am fisurat mâna dreaptă, ghips trei săptămâni. Eram șefă de detașament de pionieri și băieții nu aduceau suficientă maculatură sau suficiente frunze de dud. Aveam un loc la demisolul școlii unde creșteau viermi de mătase și ne trebuiau multe frunze de dud, astfel încât clasa noastră să fie pe primul loc în școală. Drept urmare, îi atingeam cu ghipsul, adică fiind cea mai înaltă din clasă îmi lăsam ghipsul să cadă în capul lor, și ei de frică, făceau ce trebuia.

Povestiți-ne despre perioada vacanțelor: unde le petreceați? Ce activități aveați? Ce jocuri vă jucați? Vă lăsau părinţii în grija bunicilor?

În vacanțe eram mereu la țară, cu excepția a două săptămâni când mergeam cu ai mei la mare.

Aveam de fapt două „țări”: la Albești de Argeș, la 8-9 km de la Curtea de Argeș spre barajul Vidraru, la bunicii din partea mamei, și la Șercaia și Veneția de Jos, lângă Făgăraș, la bunicii din partea tatei. Era tot ce îmi doream, să plece ai mei la București și să mă lase acolo.

Vara mă spălam cu apă de ploaie, încălzită la soare, iarna cu zăpadă topită pe foc în ligheane și oale. Rufele se spălau în curte, în trei sau patru copăi de lemn puse pe scaune întoarse cu picioarele în sus, una cu apă clocotită și cu săpun de rufe făcut în casă, următoarele două cu apă rece pentru limpezit, a patra pentru albituri, cu niște pastile albastre care făceau rufele albe și mai albe. Eu eram la a doua copaie de limpezit.

Iarna, când era peste un metru de zăpada și ger de minus 25 de grade, mergeam cu sania la derdeluș cu copiii din sat până înghețam complet. Aveam trei perechi de mănuși de lână și ciorapi de lână în cizme, peste care puneam pungi ca să nu mă ud la picioare. Degeaba! Muream de frig.

De sărbători furam din coca de cozonac lăsată de bunica la dospit, şi mâncam multă. Participam și la pregătirea cărnii după tăierea porcului. Pe gerul ăla, în bucătăria de vară, ajutam la făcut cârnați și mâncam carne crudă. Mâncam șorici proaspăt frecat cu sare, și bunicul îmi dădea doar mie mușchiulețul de porc făcut în sobă, pe jar.

Îmi amintesc cum coseam diverse șervete și șervețele la poartă, pe bancă, cruciulițe, floricele, așa era obiceiul locului. Femeile se vizitau sâmbăta și duminica, mai bârfeau: cine a murit, care a născut, cum e cu recolta de fructe sau cu prunele de țuică. La bunica veneau rând pe rând femeile din sat, iar eu trebuia să le aduc șerbet într-un pahar cu apă înghețată pe care o aduceam de la fântâna de pe uliță. Admirau diversele modele de pe fețele de masă și luau modele una de la alta cu o foaie de hârtie pusă pe florile cusute, o lingură de tablă frecată de cap și pe foaie desenul apărea și se vedea perfect.

Mergeam săptămânal să luăm pâine. Era brutărie în sat, iar pâinea era albă, intermediară și fără sare. Până ajungeam acasă, mâncam o pâine caldă cu perele sau prunele de prin șanțuri. Nimic nu mi se părea mai bun decât o pâine caldă cu pere coapte, uneori cu pepene.

Care erau diferențele dintre viața în oraș și traiul la țară?

De fapt, nu era nicio legătură. La țară era în esență despre joacă. La București era despre școală. La oraș nu erau pomi în care să mă urc, râu, flori de câmp, zmeură, animale, nu era muntele aproape. Ceea ce era peste tot era cititul. Citeam enorm, la București pe un balcon mic pe care șezlongul abia încăpea, până toamna târziu când se făcea frig și pătura cu care mă înveleam nu mai ajuta.

Cum era relația cu părinții? Vorbeați deschis cu aceștia?

Relația era foarte bună, dar nu vorbeam deschis. Tata pleca la serviciu la 7 dimineața şi venea la 11 noaptea. Mama pleca la 7 și venea la 4. Am vorbit târziu cu mama, pe la 17-18 ani, însă doar anumite subiecte, punctual. Nu erau vremurile ca acum. Nu am suferit din cauza asta însă pentru că aveam prietene. Sau poate viața era mult mai ușor de înţeles, de trăit…

Cum vă raportați acum la perioada copilăriei? Considerați că ați avut o copilărie fericită? Ați simțit că sunt anumite lipsuri sau nedreptăți?

Sper că se înțelege din ce am descris până acum că am avut o copilărie fericită, niciodată lipsurile sau nedreptățile nu ajungeau la mine. Părinții mei erau un fel de buffer între mine și ce era rău și urât.

Până prin 1974, sau poate chiar 1976, mă lăsau la țară în vacanțe și plecau în excursii în Europa cu mașina, cereau vize și obțineau. Au mers cu cortul în Italia și Franța. De la un moment dat se mai putea pleca doar în blocul comunist. Am și fost cu ai mei o dată, cu mașina, până în Cehoslovacia. Sigur că la Ruse sau Budapesta puteai merge, dar era mult mai greu. De la un moment dat a fost imposibil să mai pleci în Vest ca turist. Nu mi s-a părut un neajuns pentru că de fapt habar nu aveam pe ce lume eram. Ai mei nu discutau cu mine despre asta. 

Legat de lipsuri, în casă era frig rău. Camera mea fiind pe colț, pereții au mucegăit. Aveam o aerotermă, dar nu ajuta. În plus, venea o factură la curent probabil enormă, dar nici asta nu am știut niciodată. Când era insuportabil de frig, aveam o pufoaică adusă de tata, era ok, ținea cald, doar că era atât de groasă și rigidă că nu puteam îndoi mâna dreaptă ca să scriu. Însă era cumva „dat” pentru mine. Nu m-am gândit că din cauza lui Ceaușescu, a ambiției de a-și plăti datoriile externe… nici vorbă. Așa era situația și eu trebuia să merg înainte, cu pufoaică, cu pâslari, găseam soluții. Nu mi s-a părut un neajuns.

Am început să mă lovesc de situația reală în facultate, dar eram imuni cumva, sau așa ni se părea nouă. Făceam mișto permanent de profesorul de economie politică, de ședințele de partid, unde adormeam sistematic și nu eram capabilă să reproduc ce s-a discutat, ceea ce înfuria personajele din prezidiu. De altfel asta s-a perpetuat și după 1984, la serviciu. Adormeam mereu la ședințele de partid. Posibil ca greața mea de acum pentru orice ședință care nu se termină în maxim 2 ore cu un rezumat al etapelor de urmat, cu cine răspunde și cu termene clare, de acolo vine.

În facultate părinții însă nu mă mai puteau feri total de viața reală. Mă loveam zilnic de probleme, de care însă făceam din nou mișto cu colegii şi prietenii, fără să ne ascundem. Am avut profesori străluciți, care ei înșiși făceau mișto. De exemplu, la cursul de SCS – Semnale, Circuite, Sisteme, profesorul Constantin numea constanta T=25 de grade ca fiind „fosta temperatură a camerei”.

Aveți amintiri legate de „statul la cozi”? Pentru ce anume se stătea la cozi?

Se stătea la cozi pentru orice nu era conservă sau chestii basic, mălai, oțet, ulei, magiun, biscuiți. Până în liceu, până prin 1974-1976 aproximativ, erau de toate de cumpărat. Găseai ouă, deși noi aduceam de la țară de la bunici absolut toate bunătățile. Era mai ușor cu pâinea, era un salam de vară, o șuncă, un parizer, brânză luai de prin piețe. După asta s-a ales praful, nu mai erau decât conserve și dacă apărea ceva, se făceau cozi enorme. Au dispărut toate, au apărut cartelele, raționalizarea alimentelor de bază, că altele nu existau, nu știam ce e untul sau lămâia. Mâncam conservele bulgărești de pește acrite cu Hellas de lămâie. Mama se ocupa de aprovizionare. Eu am învățat 5 ani în facultate fără să mă interesez de aceste aspecte. Vedeam însă ce se întâmplă, era peste tot când ieșeai din casă, dar cumva nu era treaba mea, așa mi-au spus ai mei, iar eu eram foarte ascultătoare. Cam când au dispărut alimentele din magazine, am început să ne ducem la țară cu portbagajul plin pentru că nu mai exista brutărie în sat, și să ne întoarcem la București cu el plin doar cu fructe și câteva ouă. Mi-a fost clar că ceva se schimbase în rău dar nu consideram că e problema mea.

Mama nu mi-a spus niciodată câte ore stătea la coadă la banane sau portocale. Puteai lua doar un kilogram și doar împreună cu altceva, orez sau oţet sau alte chestii din care aveai sau care nu-ţi trebuiau. La zilele de naștere pe care le sărbătoream în familie, masa era încărcată, dar niciodată nu am știut cum și de unde cumpăra cașcaval sau salam de Sibiu. Știam că pentru baghetă vorbea cu vânzătoarea de la brutăria din Dorobanți cu trei zile înainte, ca să „prindă”. Dar mama nu s-a plâns niciodată, nu m-a trimis pe mine la cozi, eu eram la facultate deja. Tot ce am auzit acasă era că se ocupă ei de toate, că eu trebuie doar să învăț.

La benzină stăteai și 3 zile la coadă. Lăsai numărul mașinii tale în luneta celui din față și în parbrizul celui din spate, și mai plecai să dormi. Uneori, la coadă, văzând că „mai e puțin”, adică vreo trei ore, nu ne mai duceam acasă. Ajungeam să adormim la 3 dimineața, iar a doua zi aveam serviciu de la 7 jumate.

Dar era coadă și la bilete la teatru, la Ateneu. Era coadă la anumite cărți despre care trebuia să afli când se pun în vânzare și să te înscrii pe o listă. Prin ‘77 aproximativ, mă împrietenisem cu vânzătorul de la Editura Cartea Românească, pe Berthelot. El mi-a dezvăluit secretul punerii în vânzare a 100 de exemplare din În curte la Dionis de Mircea Eliade. M-a scris pe listă și în ziua punerii în vânzare, stăteam la 4 dimineața pe bordură în faţa editurii așteptând să se facă 8, să deschidă şi să cumpăr cartea.

La țară era coadă pentru butelii. Când venea mașina cu butelii era eveniment! Stăteam pe strada principală ore întregi așteptând. Era coadă la Poșta din sat când voiam să vorbesc cu ai mei, la București. Făceam comanda după ce așteptam vreo oră să ajung la ghișeu, după care mai așteptam 3-4 ore să se facă legătura.

La mare era coadă la Pepsi-Cola, Avânt și energie! Aflam că undeva s-a adus Pepsi, plecam pe plajă și mergeam jumătate de oră, uneori și o oră, până când vedeam coadă la un chioșc pe faleză. Stăteam încă o oră la coadă și când puneam sticla înghețată la gură, ne exploda nasul și ne lăcrimau ochii de cât de rece și acidulată era.

Mergeați la filme, teatru? Citeați literatură? Cum se făcea rost de cărți noi sau de muzică nouă?

În liceu eram săptămânal la Ateneu la concertele Filarmonicii, aveam abonament pentru elevi. Îmi cumpăram discuri cu muzică simfonică sau lăutărească, împrumutam discuri, casete, benzi de magnetofon. Ascultam emisiunile lui Iosif Sava la radio. Mergeam la Cinemateca, la teatru, la Operă. În școala generală am citit toată biblioteca alor mei, și era mare. Ai mei citeau mult. În liceu am început să cumpăr cărţi. Pe cele speciale le împrumutam de la unii la alții. Îmi amintesc că am citit 1984 de Orwell de exemplu, împrumutată de la un coleg de liceu. Avea o învelitoare din hârtie albastră cu o etichetă pe care scria Poezii de Mihai Eminescu.

La țară aveam un radio amărât cu care prindeam Europa Liberă și ascultam muzică americană. Acolo am auzit de exemplu de Bob Dylan. Când vreun coleg primea de undeva vreun LP „special”, trecea pe la toți și înregistram pe ce aveam. Mai înregistram cu microfon pe benzi de magnetofon sau pe casete. Ascultam toată muzica pe care acum o numim „a noastră”. Făceam audiții cu prietenii cu Jethro Tull, Pink Floyd, Genesis, Deep Purple, Led Zeppelin. Știam toate cuvintele de la toate albumele, le și notam în agende speciale. Mergeam la petreceri, care se numeau „ceaiuri”, habar nu am de ce. Dansam sau doar ascultam Queen, Abba, Bee Gees, Beatles, Baccara, Smokie, Bob Dylan, Neil Diamond, Cat Stevens.

Uneori făceam seri de vizionare de filme, aveam casete video VHS cu filme netraduse pentru că aveam pile și le cumpăram înainte să fie traduse. Nu suportam traducerea. Vedeam integrale de Bergman, Tarkovsky, Fellini, dar și ce apărea nou, în special din filmele nominalizate la Oscar.

Spuneți-ne mai multe despre facultatea pe care ați urmat-o. Cum ați decis când vine vorba de domeniul pe care l-ați studiat?

Am terminat Facultatea de Electronică și Telecomunicații, secția Electronică Aplicată, la IPB (Institutul Politehnic București). Nu am decis absolut nimic. A fost așa: mama era inginer chimist, cercetător științific principal şi șefă de laborator la Institutul de Chimie Alimentară și avea câteva brevete de inovație. Tata terminase Electronica în 1955 în prima generație de ingineri electroniști și era inginer-șef la Întreprinderea pentru Întreținerea și Repararea Utilajului de Calcul, adică IIRUC.

În ultimul an de liceu, în primul trimestru, mi-au explicat că trebuie să mă hotărăsc la ce facultate să dau. Eu trecusem prin mai multe faze: am vrut să mă fac pilot de încercare pe avioane militare, dar mi-am pus ochelari într-a șaptea și tata mi-a zis să-mi găsesc altă meserie. Apoi am vrut să mă fac criminalist, să analizez probe care să ducă la prinderea răufăcătorului, dar tot tata mi-a zis că va trebui să-mi adun probele singură, de la locul crimelor de exemplu, și am renunțat. Am vrut arheolog, dar tata mi-a zis că dacă vreau Egipt, Mexic, Chile, Peru, Insula Paștelui, că asta visam, trebuie să fiu membru de partid, că altfel primeam Sarmizegetusa, Histria, Adamclisi. Și atunci când m-au întrebat ce vreau, am zis că mă fac membru de partid ca să pot călători. Ei au zis „Bravo! Dar la ce facultate vrei să dai…?” Și mi-au mai zis că am două variante: Chimie, ca mama, sau Electronică, ca tata. Eu cu chimia organică eram certată grav, în plus eram și foarte băiețoasă și interesată de la 3 ani de cum funcționează jucăriile de tablă pe care de altfel le făceam bucăți ca să văd ce și cum. Așa că „am ales” Electronica. Punct. Am făcut meditații la matematică în ultimul trimestru din anul 4 de liceu pentru că de la școală știam tot ce trebuia ca să iau o notă de 8 sau chiar 8.50, dar la admiterea în Politehnică trebuia să fii mult mai bun de 8.50 ca să ai șanse.

Cum a fost pentru dumneavoastră perioada studenției?

A fost foarte greu, în primii doi ani și jumătate am făcut toată matematica de pe planetă, analiză matematică, matematici speciale, calculul probabilităților, algebră; pe urmă mecanică cuantică, fizică, desen tehnic, rezistența materialelor, tehnologie, filozofie, economie politică. Am muncit enorm, am învățat pe rupte, aveam săptămânal și 46 de ore, miercurea erau 12 de exemplu. Noi învățam și sâmbăta, nu uitați…

Am avut profesori geniali, majoritatea. În anul trei am optat pentru Electronică Aplicată și am intrat din anul patru în gașca de „nebuni”, cei mai neascultători, puși pe glume, artiști, non-conformiști și indisciplinați din seria noastră. Și acum ne vedem, cu cei rămași în țară, o dată pe an. Există şi un „nucleu dur” care se adună de câteva ori pe an. Mâncăm, bem și depănăm amintiri.

Exista solidaritate între studenți? Care erau relațiile dintre aceștia? Erau mai mulți băieți sau mai multe fete, și avea acest aspect vreo importanță?

La munci agricole ne-am solidarizat când a luat foc o casă lângă ferma unde eram cazați și ne-am organizat să îl stingem, vreo 100 de studenți. A scris un articol de trei rânduri Petre Mihai Băcanu, l-am decupat şi îl am și acum.

Relațiile erau de prietenie și dacă nu erau așa, erau de colegialitate. Erau mai multe grupuri formate din 10-20 de colegi: grupul tocilarilor, al aroganților, al nebunilor, unde eram și eu.

Eram vreo 30 de fete și restul până la 200, băieți, dar nu avea nici o relevanță. Nu am simțit niciodată că e vreo problemă. Oricum băieții erau concentrați pe ASE, unde proporția era inversă decât la noi.

Cum se distrau studenții?

Făceam tot felul de trăznăi zilnic. Măsluiam prezența din condică: cineva adusese un pix cu gumă, proful scria absenții cu acel pix care era ca din întâmplare, pe catedră lângă condică. Iar după ce pleca, ștergeam A și scriam P.

Aveam un grup satiric din cauza căruia la spectacolul de aniversare a nu știu câți ani de la înființarea UTC-ului, era să fim exmatriculați pentru că ne-am bătut joc de milițieni și de URSS. Ne-a apărat decanul facultăţii, doamna Adelaida Mateescu, o femeie extraordinară. Noi nu vorbeam cu „tovarăș”, ci cu doamnă/domn.

Datorită brigăzii artistice am primit tabere gratuite „pentru creație” la Predeal, la Slănic Moldova. Nu cream absolut nimic, doar ne distram! Nu câștigam nici un premiu niciodată la concursurile între facultăți. La brigadă ne bătea mereu ASE-ul și la grupul satiric ne bătea Universitatea de Arhitectura din Bucuresti sau Universitatea Politehnica din Iași, cu cei care aveau să formeze Divertis mai târziu. În ultimul an de facultate, pentru că urma să ne despărțim, am făcut petreceri pe acoperișul căminului P16 parcă, unde stăteau colegii mei. Am încuiat ușa de la intrarea spre acoperiș și l-am lăsat pe administrator să urle la noi de jos, explicându-i că nu auzim ce spune, că e muzică. Aveam cu noi prelungitoare, casete, bere, biscuiți…

Știu că înainte de 1989 stagiul militar era obligatoriu și pentru fete. Dumneavoastră ați trecut prin acest proces? Cum a fost și ce presupunea acesta?

Da, am trecut prin asta, a fost pentru mine o nenorocire. În anul I de facultate locuiam în Lacul Tei, metroul nu era gata (1979) și aveam armată 4 ore, miercurea. După care 4 ore de desen tehnic și 4 ore de analiză matematică. Și pentru că aveam o voce puternică și eram mai înaltă, locotenenta m-a făcut înlocuitorul comandantului de pluton. Adică trebuia să fiu cu jumătate de oră înainte de ora 7 jumate dimineața, când venea ea, ca să studiez uniformele fetelor, strălucirea ghetelor, închiderea gulerului vestonului. Și eu veneam din Lacul Tei la Apaca, cu 3 mijloace de transport în comun. Plecam de acasă la 5 jumate. Mă trezeam la 4 jumate, mâncam, și jumătate de oră tata și mama încercau să mă îmbrace cu mantaua peste veston, pentru că mantaua era mai mică decât vestonul cu un număr. Așa mi-au dat de la magazie și nu au acceptat nicio discuție… După ce eram gata, nu puteam îndoi mâinile, eram ca făcută din tablă ruginită. Pantalonii erau prea scurți pentru că eram înaltă, căciula mă strângea pentru că am un cap prea mare, iar ghetele aveau măsuri diferite. Una era ok, dar una era prea mare. În plus, de câte ori treceam pe lângă militari, trebuia să salut și pe oamenii ăia îi bușea râsul când mă vedeau.

Nu am rezistat tot anul, pe parcursul celor aproape 5 luni de armată pe care le-am făcut, mi-a fost clar că nu vreau și nu pot să ascult de ordine, că eu vreau să mi se explice de ce, şi asta era în totală contradicție cu însăși definiția armatei. În plus, aveam și ore de teorie și erau atât de idioate, iar eu eram atât de obosită, încât la una am adormit exact când șeful absolut al catedrei, colonelul, un domn de 70 de ani probabil, ne explica cu cretă de zece culori cum se aranjează statul major în pădure.

Orele de practică în armată erau iar idioate. Trebuia să știm ce scrie pe niște butoane și cadrane dintr-o stație radio montată într-un microbuz, doar că scria în rusă, iar eu eram analfabetă în rusă…

M-am dus la mama și i-am zis că ori armată ori facultate, ambele nu se poate. Și m-am scutit de armată după ce în urma unui control medical la coloana vertebrală, s-a dovedit că aveam o scolioza groaznică și a rezultat că nu am voie să stau în picioare deloc. Și azi am oroare să mi se dea ordine, nu execut decât în situaţii de criză, şi crizele sunt rare.

Spuneți-ne mai multe despre primul dumneavoastră loc de muncă de după terminarea facultății. 

Am fost repartizată la IPEE, Întreprinderea de Piese Electrice și Electronice din Curtea de Argeș. Aveam de ales între asta, Fieni și Releul din Parâng. Am ales Curtea de Argeș pentru că aveam o gașcă de prieteni acolo, eram la bunici, cu prietenii mei. M-am prezentat în august 1984 conform legii. M-a primit un nene care trebuia să completeze un registru lung de 1 metru cu zeci de coloane. Ultima coloana era titlul proiectului de diplomă. Când am spus „Recunoaștere de forme pe calculator”, a închis nervos registrul, și-a trântit șapca pe birou și a început să urle, că vin numai ingineri cu fițe din București, că el are nevoie de oameni la bandă, pentru că făceau rezistențe și condensatori, în principal, că nu are ce să-mi dea de lucru, că nu are nevoie de mine și să spun unde vreau să mă mut că el semnează transferul pe loc. Aproape am plâns, eu chiar voiam să stau acolo. M-am rugat de el, nici nu a vrut să audă. Am plecat înapoi la București și i-am spus lui tata. Și așa m-am angajat inginer de service la IIRUC. M-a întrebat dacă vreau să lucrez la software sau hardware, am zis hardware și am ajuns la LEA, Laboratorul de Electronică Aplicată. Acolo se făcea service la toate echipamentele șmechere care nu se lipeau nicăieri în alt laborator al întreprinderii: microscop electronic, scintigraf, spectrometre de masă pentru oțel sau ciment, aparate de măsură complexe, calculatoare (DEC, Wang, HP), chiar și la inima artificială și monitoarele de pacient de la Fundeni, la aparatura medicală de la Centrul de Recuperare a Sportivilor de la Stadionul 23 August, în uzine, unde erau strungurile cu comandă numerică, la plotterele de la Combinatul Chimic Făgăraș.

Am vrut la echipa de spectrometrie, nu-mi aduc aminte de ce. Ca să nu creadă lumea că mă protejează tata, am cerut să fac delegații în provincie, așa că am ajuns să fiu pe primul loc în laboratorul de 70 de ingineri și tehnicieni, la numărul de zile petrecute în provincie, peste 150 pe an.

Era exact ca în economia de piață, performanță, corectitudine, calitatea serviciilor, competență, cu o singură diferență: salariile erau stabilite prin schemă. Nu creșteau dacă erai mai bun, nu scădeau dacă nu făceai nimic. Nu erai dat afară practic niciodată, nu avansai în ierarhie, așa rămâneai, inginer, doar că după 3 ani nu mai erai inginer stagiar, doar inginer, iar salariul creștea la toți exact la fel.

Am avut și avantaje pentru că eram fata inginerului-sef: de exemplu îmi dădeau voie ca după program, după 6 seara, să asist la monologurile unui angajat în IIRUC, un şef de serviciu cred, poreclit Maître, care îl imita atât de bine pe Ceaușescu încât o dată când m-a sunat în laborator și a vorbit ca Ceaușescu, am paralizat de groază. La aceste monologuri, cei care asistau, adica directorul, tata, contabilul-șef, eu, încă doi din conducere și secretara de partid se țineau cu mâinile de burtă de râs. Secretara de partid era o femeie extraordinară, și acum ne mai întâlnim. Ea era cea care împreună cu directorul anunțau bărboșii și pletoșii care nu erau agreați de partid, să se ascundă în WC că vine secretarul de partid de la Sectorul 2. Era cea care aproba angajarea celor care cereau să plece definitiv din țară și erau dați afară de peste tot, dacă erau buni profesionişti.

În București am fost la Spitalul Panduri la aparatele de imagistică și la microscopul electronic. Aici era super dotare, venea elita de partid să se caute de boli. Era super șmecher doctorul Pop, avea atâta aparatură modernă încât noi îl poreclisem „Izopop”. O dată am fost încuiați în sala microscopului pentru că venea Emil Bobu la analize și nu am avut voie pe coridoare până nu a plecat. Frumos era la IMRA, acum METAV, dacă mai există, unde erau trei spectrometre diferite. Era o șefă de laborator care făcea cercetare fundamentală, turna piese de Zirconiu pentru MIG-uri. Am mai lucrat și la Fabrica de Țevi Roman, Combinatul Câmpia Turzii, Combinatul de Oțeluri Speciale Târgoviște. Cursurile le făceam în Elveția, la Lausanne, unde se fabricau spectrometrele.

Era greu, dar mi-a plăcut. Munceam și 18 ore pe zi. Era challenging. Erau echipamente de 1-2 milioane de dolari, se defectau și trebuiau reparate repede, pentru că era nenorocire dacă exportul era cumva pus în pericol de spectrometrul defect.

Atmosfera era din punct de vedere profesional, la cel mai înalt nivel. Eram super buni, ne pasiona ce făceam. Evident, erau și chiulangii, dar procentul era mic. Glumele erau spumoase, mai ales despre Ceaușescu, frig, despre secretarul de partid care stătea la două blocuri de mine și când eu spuneam că am înghețat în casă, el zicea că la el sunt 25 de grade. Noi ziceam da, 25 de grade, suma temperaturilor din toate camerele! 

Următorul pe lista miștoului era securistul. Venea așa, în vizită, unde găsea ness sau nechezol, căci cafea adevărată nu aveam, lua cana omului și bea din ea, cerea țigări, mânca mâncarea pe care o găsea pe mesele noastre. A dispărut în 1986 și a fost înlocuit după ce a rămas în Elveția cel mai bun inginer de service pe spectrometre. În 1987 am plecat eu cu un coleg, al doilea cel mai bun, care m-a părăsit în Zurich zicând că are o treabă și nu s-a mai întors niciodată. După asta, și al doilea securist a fost înlocuit. Ultimul, al treilea, nu mai era amuzant, nu mai era subiect de mișto. Era un tip mult mai dur. Ne-a anunțat că nu mai pupăm cursuri nicăieri, că nu ne mai lasă nici la Moscova. În 1988 s-a aprobat cu greu plecarea unui alt coleg de-al meu, membru de partid de la 19 ani, dosar fără pată. A plecat duminică la Zurich, luni au sunat de la firma de spectrometre că nu s-a prezentat la curs. A fost dezastru în IIRUC, au venit niște oameni care ne-au luat la întrebări, au declarat că este caz tipic de racolare a inteligenței românești. Am scris pe parcursul a doi ani zeci de declarații despre contextul în care ăla m-a părăsit în Zurich. M-au chemat la Direcția Cercetări Penale a Securității, în Calea Rahovei unde am dat declarație unui colonel. Mă sunau acasă la 11 noaptea să mă cheme în ziua de, la ora de. Am fost de două ori la Securitate pe Domnița Anastasia, să spun a mia oară cum și ce despre colegul meu care a fugit, ce cred eu despre faptul că au fugit trei colegi, dacă am văzut manifestații anti regimul comunist din România pe stradă, dacă la TV erau programe despre România, dacă am cunoscut români acolo… Am răspuns cu conștiinciozitate la tot ce m-au întrebat, „Nu, nu ştiu, n-am văzut, nu”, adică am mințit. În Zurich erau manifestații în fiecare weekend cu „Jos dictatorul, jos tiranul”. La TV am vazut-o pentru prima dată în viața mea pe Doina Cornea, vorbind despre regimul dictatorial într-o franceză perfectă. Am întâlnit la curs o româncă aflată de câțiva ani acolo, am fost la ea acasă, am mâncat, am râs, ne-a dus la magazine ieftine. Și eu „Nuuu, nici vorbă, ce manifestații? Nu am văzut manifestații, nu am timp să mă uit la TV! Nu am întâlnit niciun român!”

Foto: arhiva personală a familiei Drăgoiu