de Denisa Cirț

Ce îmi plăcea totuși era că dezvoltau patriotismul și iubirea de țară, ceea ce cred că lipsește cu desăvârșire în societatea asta românească în care toți se autoflagelează. Fiecare se vede cel mai jos cu toate că nu e deloc așa.” 
Doru Taloș s-a născut în 1967 în comuna Salsig, la 40 de kilometri de Baia Mare.

Copilăria sub soarele câmpului

„Eu cel puțin am prins și o perioadă frumoasă. A fost o perioadă când găseai absolut tot ce doreai în magazine. Îmi aduc aminte că erau cornuri, cu tot felul de dulcețuri. Bineînțeles că era o altă lume. Când începea școala se făcea practică – o lună, o lună jumate, depinde – la cules de porumb, la cules de mere, tot felul de lucrări agricole.”

„Îmi aduc aminte că lucram la colectiv. Fiecare țăran, om, avea o nuia cu numele lui în dreptul unei bucăți dinaia de rânduri de ceapă sau varză pe care trebuia să o sădească. Eu lucram toată vara la încărcat de TIR-uri cu ardei, cu ceapă aici, la CLF (Centrul de legume-fructe). Se dădeau 30 de lei pe zi, încărcam de dimineață până seara, normă dublă.”

„Activitățile astea te făceau și responsabil. Fiecare om era instruit că nu pot să-i rămână recoltele pe câmp, că trebuie să își ajute aproapele dacă are nevoie de ajutor și vedeți că munca asta patriotică pentru copii a fost benefică, până la urmă, pentru că erau în mijlocul naturii, mai făceau și puțin efort fizic.”

Caracal, 1988

În armată

Armata era la un moment dat capacitate de mărire a puterii de lucru. Eu am făcut armata la Caracal, îmi aduc aminte că am rămas în regiment și la fiecare 3 luni venea un nou lot de soldați care făceau instrucția cu noi și apoi erau trimiși la munci: ca șoferi, în construcții, în mină, peste tot.”

„Am prins un moment foarte ciudat în armată, când a fost răscoala din 1987 de la Brașov. Îmi aduc aminte că eram la instrucție și ne-a oprit dintr-o dată, ne-a spus că este răscoală la Brașov, că s-ar putea să mergem acolo (…)  Aveam un ofițer, adevărat ofițer, de altfel, care mă cunoștea foarte bine și a zis:

– Dacă are careva o întrebare, să o pună.

Eu bineînțeles că m-am înscris la cuvânt, ca de obicei, și am zis că eu am. A zis:

– Oricine, în afară de tine, altul! I-a răspuns și apoi a zis: Tu vii în cancelarie la mine. Și a zis: Zii măi, ce ai vrut să zici!

Am vrut să te întreb, mergem să îi împușcăm părinții… (aveam un coleg din Brașov, Cazacu îl chema) Am vrut să vă întreb dacă mergem să îi împușcăm părinții lui Cazacu, ori ce naiba facem acum? Aveți atâta minte că colegul nostru, care e din Brașov, va deschide focul acolo, în populația aceea și în neamurile lui? (…)

Tu îți dai seama dacă te lăsam să pui întrebarea asta pe platou ce se întampla? Hai să îți spun ceva dacă ai îndrăznit să spui lucrul ăsta. (de asta spun că era ofițer deosebit, totuși) Dacă mergem la Brașov, primul care nu trage sunt eu și al doilea ești tu. (…) Mă bucur și dacă o să te uiți pe fișă, ești locțiitorul meu, dacă mergem. (…)

A fost interesant. Aici e un punct tare la populație, ceea ce nu văd acuma, dragostea de țară, iubirea de neam, mândria de a fi român care lipsesc acum în mod flagrant.”

Vecinii și claca

Caracal, 1988

„Știu un caz real, de aici, când au trimis responsabili de partid care să asiste la recoltarea grâului (…) și a întârziat într-o zi un om care lucra pe tractor.  Și a venit ăla, era de la București, cu studii de partid, mă rog… Și a venit ăla și zice:

– Dom’le, de ce ai întârziat? trebuia să ajungi la o oră!
Nu aveam ce să îmi pun de mâncare și mi-a făcut nevasta niște lângălău.

Așa se zicea atunci, era ca și o clătită, dar mai groasă pe care o făcea lumea în loc de pâine.

Ce e ăla lângălău? și a pus mâna, era o pâine așa mai groasă, încă era fierbinte…
– Poi cum?! Tu lucrezi la secerat de dimineața până seara și n-ai pâine?!
– Nu, că uitați, e pe rație…

S-a dus direct la București și a raportat și când s-a întors s-a făcut cantina de la Ulmeni (…) Deci erau printre ei și cu față umană, să nu credeți că toți erau…Dar în schimb erau și niște îngâmfați dinăștia care toată ziua numai partidul în sus, partidul în jos.. Lingăi, ce să mai, că nu le pot zice altfel, care pentru o funcție puteau turna pe oricine sau să facă orice. Oamenii nu aveau încredere să vorbească între ei de Ceaușescu, în schimb, față de acuma, aveau o față umană extraordinară.”

„Era perioada cu clăcile, așa îi spuneam, construia unul o casă, făceau clacă toți vecinii, ei dădeau mâncare la amiază și lucrau toți să îl ajute să îsi facă casa. Dacă aveai fânul pe jos nici nu vorbeai cu vecinul, venea ploaia, numa vedeai că fug din stânga și din dreapta cu furcile să te ajute, era o clasă socială mult mai umană din punctul ăsta de vedere. Era…mai sever cu religiile, de exemplu. Dar, în același timp, nu putem să spunem că am suferit.  A fost o perioadă când au fost într-adevar persecuții, dar la vremea mea era deja recunoscut și cultul penticostal. Am aflat, după Revoluție, că mulți din conducătorii bisericilor noastre erau informatori ai Securității, că dădeau note la Securitate. Dar am avut ocazia să citesc notele câtorva și nu puteai să spui că era ceva incriminator, erau pur și simplu prostii, că ar fi spus cineva că ar vrea să treacă granița, dar spuneau asta după ce acela a plecat, te miri ce…”

Lipsuri și nunta în pădure

„Era corupție la nivel generalizat. Eu am avut ocazia să lucrez în creșă de copii. Eram în Cooperativa Constructorul și am avut ocazia să văd ce trimitea Ceaușescu pentru creșele de copii, ce trimitea să mănânce Șoimii Patriei, cum le zicea el. Și asta era faină treabă, că erau șoimi, erau pioneri, mă rog…vreau să spun că erai uimit de ce trimiteau: pulpe dezosate, numai mâncare ultra trimitea la creșe să mănânce copiii. Dar, bineînțeles, copiii mâncau poate ciorbă de varză sau ce se mai găsea pe acolo. Purtau cu sacoșele și rechinii de acolo. (…) Erau ferme în fiecare sat, de vaci, de porci… erau pe centura Băii Mari toate fermele de găini, și acum dacă vedeți e plin de ferme de găini de pe vremea lui. Exporta prea mult, ar fi trebuit să avem un belșug de n-ai mai văzut și atunci, pentru că aveam de unde.”

Portocale, dacă primeai, țineai cojile 3 săptămâni, să le mai miroși, că nu mai vedeai… Bucuriile de iarnă erau extraordinare, oamenii se mobilizau, făceau coci în cuptor pentru colindători. Aproape că nu era cazul să nu se taie un porc la țară de sărbători.”

Caracal, 1988

„Era foarte nostim cum se făceau nunțile. Vorbeai cu un pădurar, aduceai niște rude (n.r. – prăjine) din pădure, făceai un cort din rude acoperite cu prelată. O bucătărie improvizată, nuntă să fie! Dacă ploua, poate mai nimereai sub o gaură și îți ploua în supă, nu conta domle, mâncarea era foarte bună, asta e clar, totul natural. Cred că într-o oră jumate se termina totul. Asta era nunta cea mai bună, când veneau mâncărurile una după alta. Felul unu, felul doi, sarmale și apoi către casă. Dar era foarte interesant când se dădea darul de nuntă. Se umbla cu o farfurie în mână pe la mese și se puneau 10, 20, 100 de lei și sănătate bună, ăla era darul de nuntă. În schimb vedeai familii unite, copii frumoși, părinții stăteau cu copii și nu vedeai traumatismele pe care le vedem acum. Până la urmă trebuie să vedem și aspectele negative de acum. Fiecare epocă are și lucruri bune, și lucruri rele.”

Timp liber și centralista care te asculta

Aproape toate sâmbetele se lucra, foarte târziu au aparut sâmbetele libere. Deci care era viața unui om? La 04:00 se trezea, la 5 dimineața era pe autobuz. Lucram până la 5-6 seara, după iar la autobuz, ajungeai acasă la 8 seara, cam asta era viața de zi cu zi, te mai și îmbulzeai la autobuzele alea care erau cum erau. Erai afectat, pe mine personal mă enerva teribil, te uitai la televizor seara și tot ce vedeai era Ceaușescu, PCR și un știu ce. Era o exagerare fantastică. Îmi aduc aminte când se strângeau recordurile, tone la hectar, toate minciunile… când făceau un raport toate erau stufoase, nimic sincer. De evenimentele tragice nimeni nu spunea nimic. Era la modă postul Europa Liberă. Mie asta mi se parea cel mai ciudat, să asculți știrile de la tine din țară pe un post străin.”

„Nu erau telefoane. Dacă vorbeai cu o fată…. Dacă dădeai telefon tot mureai că te întreba centralista de 30 de ori «Vorbești? Vorbesti?» Nici nu mai știai ce să vorbești că te scotea din toate răbdările. Până și centralista te asculta, nimic nu mai era secret.”

„Erau anumiți oameni care și-au cumpărat videouri la vremea aia, era la modă. Un lucru care era benefic față de acuma: funcționau toate cinematografele, toate teatrele, ceea ce până la urmă ține și de cultura unui popor, să îi înveti să meargă la teatre, să vadă o piesă. Erau organizate cu școala de multe ori. Mai mult, era de la școală organizat când te duceai la dentist. Toți copii la dentist. Și pe șantier când aveai probleme, fiecare instituție avea și medici și totul era gratis. La nivelul la care era atunci. Nu pot să spun că era cea mai bună aparatură din lume, dar ca medici cred că erau foarte buni. Când te uiți la ce au făcut oamenii ăia cu ce au avut, eu cred ca au făcut minuni.”

Revoluția

La Revolutie…nu cred că am fost în viața mea mai bucuros decât atunci când a picat Ceaușescu. Am avut un șoc în Revoluție. Eram căsătorit din mai ’89, am trecut printr-o perioadă dificilă, la 6 săptămâni după ce m-am căsătorit a murit tatăl meu într-un accident, ca în decembrie să vină Revoluția… Dar s-a întamplat Revoluția.

Înainte să înceapă totul la București, vreau să vă spun că Ceaușescu și-a dat seama de pericol și a cerut ca toți cei care au fost în unități de elită să fie chemați la datorie. Ei, printre ăia m-au chemat și pe mine la comisariatul din Baia Mare. Și vreau să spun că era o căpitană, și acum îmi aduc aminte, și eu tot îi spuneam: «Doamnă, eu sunt căsătorit de acuma, cum să mă duc..?» și ea îmi scria biletul. Claudia (n.r. – soția) era afară cu un vecin, plângea pe acolo, eu fiind în unitate de elită, mi-au pus ordinul de încorporare în mână. «Diseară te urci în tren, ai plecat la București, sub armă înapoi»…Nici n-au vrut să stea de vorbă cu noi, eram mai mulți, nu eram numai eu. Și îmi aduc amintesc că eram foarte stresați, toți cu biletele în mână, venea Crăciunul, trebuia să ne urcăm în tren și să plecăm la București sau unde ne trimiteau, înapoi sub armă. N-o să uit niciodată: înainte să ieșim din comisărie, a ieșit comandantul foarte, foarte agitat și a zis: «Luați toate ordinele de la băieții ăștia înapoi și lăsați-i să plece acasă.» Armata Română a rămas fără comandant. Atunci a murit generalul Milea la București. De altfel, când am ieșit din comisariat, eram cu mașina lui taică-miu, rămasă de la el, nici nu aveam permis și era agitată lumea pe drumuri, își aruncau căciulile, strigau toți: «A fugit Ceaușescu!»

Caracal, 1988

După Revoluție

„Eu am avut 2 copii în perioada aia și îi ziceam colegului meu: Hai să ne privatizăm! Și el nu voia că pierdea alocația copiilor. Eu chiar am pierdut-o multă vreme. Antreprenorii au fost lăsați de izbeliște. Atunci numai dacă lucrai la stat primeai alocație pentru copii și colegul ăsta al meu nu voia să o piardă. Mă rog… a fost un act de curaj atunci. Eu am mai vazut o firmă privată cu care am lucrat și am văzut diferențele, erau foarte buni meseriași, de la Cooperativa Constructorul. Îmi aduc aminte după Revoluție, dar și înainte, mergeam la ciubucuri după-masa. Mergeai, lucrai ca zugrav de exemplu.. sau zidar.  După ora 4 mergeai la ciubuc, era 2.500 un apartament, mai făceai un salariu pe lângă celelalte. Era ce era atunci. Și a venit un antreprenor și m-a dus să renovez hotelul Maramureș, de lângă primăria Baia Mare. Și dacă aveam salariul, nu mai știu că era inflația galopantă, 300-400 de lei pe lună, ăla de la ora 4 până la 12 noaptea ne dădea 100 lei pe seară, era fabulos. Mai prindeam și o sâmbătă liberă, că atunci au apărut, până atunci aveai una pe lună, sau o dată la 2 săptămâni, mă rog… și în ziua aia liberă primeam 200 lei pe zi.”

„Nu o să uit niciodată că prima lucrare pe care am obținut-o a fost căminul cultural de la Ulmeni. Când ne-au dat ordinul de începere parcă l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Eu am fost foarte bătut de soartă până atunci, vă spun, duceam oameni cu pături la vânzare în Ungaria, făceam tot ce puteam să câștig bani. Mi-am luat o camionetă care m-a ținut să mă duc. Duceam uși de la fabrica de mobilă din Baia Mare la Cluj, la pictat și luam 100 de mărci la un transport. Era fabulos, chiar câștigam bani. Sau am avut spiritul ăsta de antreprenor, uite, vă dau un exemplu. Alții stăteau la gară să ducă un frigider, iar eu m-am dus în depozit și am văzut ca nu este ciment alb. Am zis fir-ar să fie, unde se face cimentul ăsta alb? În Turda. Ok, am plecat la Turda, am luat o tonă jumate, vedeam cât puteam aduce, în loc să stau ca și ăla la gară, aduceam cimentul, luam comisionul și pac, plecam înapoi. Făceam banul care cum ne ducea capul. Sau am dus cristal de la Bistrița, acid clorhidric de la Târnăveni, am transportat cu butoaie de plastic pe camionetă, foarte periculos. Am văzut oportunități și le-am luat. Prima oportunitate serioasă a fost cea de la Ulmeni.

Vreau sa spun că nici facturi nu aveam, mă duceam la un prieten: «Băi, ai o factură?» «Am!» Și scriam factura. Nimic centralizat, o debandadă totală. Până a apărut codul fiscal, cred că cele mai mari boom-uri au apărut în perioada aia. Si am prins cămimul ăla… Am mers în audiență la primar și eu nu aveam bani și le-am zis că eu nu am bani, dar pe execuție garantez. Nu mai stiu ce le-am spus și explicat, dar i-am convins de ne-au plătit toti banii odată înainte de a executa. Bineînteles că am avut ocazia să o fac foarte frumos, ne-a ieșit frumos. Asta ne-a adus o nouă lucrare, apoi o altă lucrare și tot așa până au început să se învârtească cumva lucrurile.

Ți-a plăcut acest articol?