de Adelina Miron

Elena Belloiu este unul dintre românii pe care traiul impus de sistemul comunist i-au determinat să părăsească țara în anii ‘80, însă nu fără dificultăți. Plecarea în America a fost o alegere decisivă și aparent ireversibilă la momentul respectiv. Am stat de vorbă cu ea despre experiențele personale din comunism, dar și despre ce i-a oferit America.  

Dumneavoastră ați emigrat în New Jersey împreună cu soțul și copii dumneavoastră în 1981. 

La sfârșit, da. Deci am intrat în Statele Unite în februarie 1982.

Înainte de a intra în această poveste, vreau să-mi spuneți cum arăta societatea românească de la 1981 și cum ați trăit până atunci în comunism.

În primul rând nu era nicio libertate de acțiune sau de inițiativă sau de opinie. Omul era supus la o viață constrânsă, era acel cult al personalității. Oriunde te duceai era slăvit Ceaușescu, erau pozele lui pe toți pereții, trebuia să te gândești la ce spui, nu aveai voie să spui un cuvânt care ar fi atins într-un fel reputația partidului, a guvernului. Tot timpul trebuia să stai într-o stare de veghe. Dacă erai o ființă căreia nu îi plăceau constrângerile societății întotdeauna erai în pericol. Și eu cam așa am fost.

La liceu, de exemplu, eram un fel de oaie neagră, eram tot timpul în conflict cu diriginta. Am făcut liceul la Mihai Viteazul, care a fost un liceu foarte strict, a fost primul din țară, daca îmi aduc bine aminte, care a avut un număr matricol, copiii din ziua de astăzi nu știu ce înseamnă și ar trebui să știe. Eram obligați să avem uniforme care aveau anumite reticențe, în sensul că trebuia să îți acoperi genunchii, nu aveai voie să porți pantofi prea eleganți. Eu, de exemplu, am fost admonestată de diriginta mea că de ce îmi schimb pantofii prea des. Trebuia să ai o bentiță, nu aveai voie să te machiezi, multe restricții vestimentare și, în general, regimul comunist ținea enorm de mult la felul cum arăți, dar cum arăți într-un fel supus. 

Liceul Mihai Viteazul a fost primul care a introdus număr matricol. Erai obligat să porți pe braț o etichetă care era cusută pe haine unde aveai un număr care îți identifica numele și clasa. Și dacă făceai vreo prostie prin școală, fumai sau ziceai ceva, un ochi ager de pe stradă îți lua numărul și te spunea la școală. 

Nu reușeați niciodată să vă sustrageți?

Ba bine că nu. Îți puneai un pulover sau acopereai cu mâna, întotdeauna au ieșit astea. Pe urmă mergeam vara în vacanță la mare și ne uitam cu jind, pe vremea aceea exista Club Med la Mamaia. Atmosfera era fantastică, dar era numai pentru străini și noi copiii români ne uitam după gard. 

Erau acele magazine unde se vindeau lucruri frumoase, parfumuri, țigări străine în dolari. Era ilegal, te băga la închisoare dacă te prindea cu valută străină. Multe chestii de astea din viața de zi cu zi care te făceau să te simți închis. 

Soțul meu a lucrat la primul Institut de Informatică din România și i-a fost propus să plece în Rusia, la un fel de conferință cu computere. Și pentru că avea acea origine nesănătoasă la dosar, adică parinții lui au fost moșieri, nu i-a fost permis să plece din țară. 

După aceea, eu am fost studentă la Facultatea de Istorie, la secția de Arheologie și pentru că eram născută în martie am fost una dintre primele studente întrebate dacă vrea să facă parte din Partidul Comunist. Spre surprinderea și groaza tuturor am spus că nu vreau, că nu sunt pregătită. Între timp am trăit drama celor care au fost spălați pe creier de comunism. Spre exemplu, mama și tatăl meu au fost activiști, tatăl meu a făcut parte dintre acei tineri intelectuali din Ardeal cărora li s-a spus că comunismul este o utopie și în care pur și simplu a crezut. Pe parcursul vieții lui și-a dat seama de contrariu. Tatăl meu avea nume unguresc, în 1957 când a fost revoluția din Ungaria a avut foarte multe necazuri. A avut un timp în care a rămas fără serviciu, iar eu am văzut asta în casă. Mama mea muncea de dimineață până seara să ne asigure un trai mie și fratelui meu, aveam momente în care ne lipseau banii din casă pentru mâncare. 

Și multe alte lucruri pe care le auzeam în casă, critici, știi cum erau românii pe vremea aia, nu își spuneau necazurile decât în casă. Fratele meu le spunea fetelor Să nu cumva să vă duceți la școală să spuneți ce auziți în casă. Erau toate pionieri, intonau cântece patriotice, erau un fel de cercetași spălați pe creier cărora li se spunea că nevasta lui Ceaușescu era mama lor și că el era tatăl lor, adică părinții lor veneau pe locul al doilea. Se inocula asta de la grădiniță. Eu am fost la grădinița 30 Decembrie, iar primul guvern comunist Petru Groza s-a instaurat pe 6 Martie, și ne duceau de 6 martie la Consiliul de Miniștri să ne facă poză cu Petru Groza. Ne înfățișau toate aceste personalități comuniste ca și cum făceau parte din familia noastră.

Cum am spus, eram anul întâi la facultate, mi s-a cerut să intru în partid și am zis că nu și cred că de atunci mi-am cam semnat sentința. Pe urmă am avut o echipă de teatru și m-au întrebat dacă vreau să joc teatru, era o piesă comunistă și am zis că nu joc. Pe urmă am fost chemată la biroul de partid al facultății, fiecare facultate avea un birou de partid comunist unde șefii facultății erau sub supravegherea strictă a secretarului de partid pe universitate, sa îmi spună „Am auzit domnișoară că ați declarat că nu vreți să jucați teatru pentru partid.” La care eu am rămas uimită pentru că nu îmi aduceam aminte că am spus chestia asta. Cineva dintre colegii mei a spus că eu am zis asta și m-a pus chestia asta foarte mult pe gânduri. Atunci, pentru prima oară în viața mea, am realizat că părinții mei au dreptate și îmi spuneau să am grijă ce zic că în fiecare grupă, la fiecare facultate, exista acel numit turnător

Vă puteați da seama cine sunt aceste persoane?

Nu am știut decât după ce am plecat din țară. Am fost o persoană foarte veselă, foarte optimistă, care avea foarte mulți prieteni, aveam încredere în toată lumea, nu știu ce era în capul meu. De exemplu, cumnata mea, care a emigrat în ‘75, când s-a întors în România și-a controlat dosarul. Și mulți dintre prietenii mei au vrut să vadă dosarul, sa vadă cine au fost cei care i-au turnat, eu am spus că refuz să văd. Însă când m-am întors acasă, cand m-am instalat în Statele Unite, am pus lucrurile cap la cap și am realizat că mi s-a întâmpla asta cu una dintre prietenele mele foarte apropiate, care dormeau la mine în casă și despre care mama mi-a zis „Măi Elena, nu-mi plac ochii ei, să nu ai încredere în ea.

Atmosfera era împotriva dezvoltării tale umane, aveam doi copii care s-au născut în România, nu aveam ce să le dăm să mănânce, soțul meu nu putea să iasă să se dezvolte, pe mine m-au dat afară de la facultate. Lucram la Facultatea de Drept la bibliotecă ca să pot să stau la București cu familia, repartiția mea a fost în Botoțani la o grădiniță, educatoare. Dacă aveai norocul să ai familie și copii, încercai să găsești un post de unde erai și pe mine, având doi copii mici, bineînțeles că m-au dat afară. Dacă lucrai în sistemul de educație și cereai să pleci din țară imediat ți se desfăcea contractul de muncă și trei ani am trăit cu doi copii micuți, mă ajutau părinții cu mâncare. În momentul ăla nu existau alimentare, erau absolut goale, stăteai la cozi nopți ca să prinzi o bucățică de carne, un pachet de ouă. 

Eu întotdeauna am iubit România, am fost legată de țară, la mine în familie era patriotismul în floare cu toate că părinții mei erau din ce în ce mai dezamăgiți. Tatăl meu ținea un jurnal secret în care își spunea toate păsurile, când mama mea l-a găsit a făcut criză de nervi că daca vine cineva și găsește jurnalul ne-am nenorocit pe viață. 

Soțul meu de când era copil visa să plece pentru că ei au avut foarte multe averi și în momentul în care au venit comuniștii le-au luat absolut tot și i-au înghesuit pe toți în două cămăruțe pe strada Spătarului. Eu nu am avut acest vis. Eu am plecat constrânsă și realizând că nu mai este o viață în care să pot să-mi cresc copiii. 

El avea toată familia acolo. Exista această formulă de a apleca la reîntregirea familiei. Ce ne-a favorizat pe noi, cei care am plecat în anii ‘75  – ‘80 a fost că era perioada Războiului Rece și America avea brațele deschise pentru emigranții din țările comuniste și chiar îi ajutau. 

Am depus niște formulare la serviciul de pașapoarte, automat erai dat afară de la locul de muncă. Pe urmă guvernul îți confisca locuința. Erai pus sub observație, mi s-a spus că aveam telefonul sub supraveghere. Trebuia să te duci la tot felul de interviuri în care te întrebau de ce vrei să pleci, încercau să te convingă să nu pleci. Exista o formulă oribilă în care îi contactau pe membrii familiei să dea declarații că sunt împotriva mea să părăsesc țara, ceea ce familia mea nu a făcut niciodată.

Doi ani a durat plecarea, familia soțului meu a fost în greva foamei. A vorbit socrul meu la Europa Liberă, pe urmă cumnata mea a făcut tot felul de petiții la senatorul din New Jersey, au fost făcute multe presiuni oficiale. 

După doi ani am plecat, la un moment dat eram așa de disperați că am vrut să ne legăm cu lanțuri de porțile Direcției Pașapoartelor. Nu se mai vindeau lanțuri la niciun magazin pentru că multă lume făcea chestia asta și se scoseseră lanțurile din magazine. 

Odată am asistat la o chestie îngrozitoare. În timp ce eram noi la direcția pașapoartelor o doamnă care ceruse să plece, și fratele ei lucra acolo, era bătută și o auzeam țipând pentru că fratele ei nu o lăsa să plece din țară. 

Cum v-ați simțit când ați ajuns în America? Cât de diferite erau cele două societăți?

Trei săptămâni am stat în Italia, în acest camp (tabără) unde erai verificat dacă ai făcut parte din grupări naziste, comuniste, să nu ai tuberculoză. Eram singurii cu copii, fetița mea avea patru ani și băiatul meu doi. Când eram în aeroport și părinții m-au dus la avion am trăit sentimentul că nu te mai poți întoarce niciodată să-ți vezi părinții. Este înfiorător pentru că noi când am plecat era cuvântul niciodată, niciunul dintre noi nu credea că se va mai întoarce vreodată. 

Pe 8 februarie am ajuns în Statele Unite, ne-a întâmpinat cumnata mea, ea stătea în New Jersey. Mă plimbam pe străzi acolo într-o comunitate frumoasă și bogată și mă gândeam că nu o să ajung niciodată la acest nivel, să am casa mea. Am stat două luni la ea, între timp soțul meu și-a găsit un job în New York, unul dintre vecini avea o companie de computere în Brooklyn și l-a angajat imediat. Și ne-am mutat în New York, în Astoria, unde mai aveam niște prieteni, era un cartier unde erau foarte mulți emigranți români, portughezi, italieni și am stat toți grămadă acolo. Parcă aveai nevoie de români, aveai nevoie de ceva care știi că este identitatea ta, nimic nu-mi plăcea. Mi se păreau clădirile urâte. Când am ajuns noi în perioada aceea, 42 Street era plin de prostituate, de traficanți de droguri, îți era frică să treci cu copiii pe acolo. Erai într-o continuă teroare și nu aveai încredere în nimeni. 

A contat foarte mult că am avut de la început mulți prieteni români și ne-am făcut lumea noastră, făceam sărbătorile împreună.

Nu aveam bani, a trebuit să mă duc la o școală de beauty. Un an întreg am mers la școală la seral pentru ca dimineața să stau cu copii și mai aveam grijă de un alt copil ca să fac niște bănuți și seara venea soțul meu acasă și predam ștafeta. Plecam la școala de seară și veneam noaptea pe la 10 în metrou și îmi era frică, de multe ori eram singură în metrou și aveam mult de mers de la metrou până acasă. 

Aveam niște profesoare care nu știau engleză, era cea mai bună școală de beauty din New York, dar era de o calitate execrabilă. Așa o vedeam eu cu educația din România care la vremea aia a fost foarte bună. Totuși, singura comoară cu care am ajuns în America a fost educația pe care mi-am însușit-o în România. 

Soțul meu avea trei joburi, a lucrat la trei bănci în Manhattan, la un moment dat nu mai știa la care bancă e, îi era frică să spună numele băncii ca să nu le încurce. De multe ori intra la baie să plângă ca să nu-l văd eu.

Am reușit să termin școala aceea de beauty, m-am angajat la un salon unde proprietara era o româncă. A fost o experiență destul de bună, dar au fost și niște chestii șocante. Odată când eram în camera de tratament a venit un tip care mi-a propus să vând droguri acolo. Altă dată veneam seara de la serviciu și o bandă de afro-americani prăda lumea pe stradă și am fost atacată de unul care mi-a smuls lanțul de la gât.

Începuturile au fost foarte grele, dar după aceea totul s-a dezvoltat în folosul nostru. Am muncit foarte mult, societatea aceea este pentru oameni luptători. Când mi-am deschis business-ul în 1987 taică-miu a intrat în panică când i-am dat telefon : Chiar ești sigură că vrei business ? Și până la urmă am făcut foarte bine cu biness-ul și a stat 25 de ani și a am avut succes, am reușit chiar să îl vând în perioada de criză economică. 

Am început de jos, lucrând într-un salon de cosmetică și pentru că aveam vânzări foarte mari compania cărora le-am vândut produsele cosmetice a vrut să mă cunoască. Era o companie a cărei proprietari erau francezi, erau la început de drum în Statele Unite, lansau produse naturiste din Franța, cum ar fi nămoluri, alge, era la început de tot. America nu știa încă treaba asta, produse de talazoterapie. Faptul că eram româncă a folosit foarte mult la avansarea carierei mele. 

Această companie a vru să mă cunoască și mi-au propus postul de training director selling manager. Am început să călătoresc foarte mult prin America, era începutul industriei spa. Compania la care am lucrat a fost unul dintre pionierii acestei industrii în Statele Unite. Călătoream în Europa, ajutam aceste saloane să se dezvolte într-un spa, scriam tot felul de articole, făceam traininguri. 

Mi-a fost foarte greu că eram toată ziua pe drumuri, la un moment dat obosisem. Și într-o zi, mergând la un salon în Pennsylvania am văzut ce bine e să ai un business la tine acasă și am spus că îmi dau demisia și îmi deschid unul la mine în oraș. 

Și asta am făcut. Am deschis un centru de terapie naturală care era unic în momentul acela în zonă și a devenit una dintre cele mai prospere afaceri în New Jersey, am reușit să îl vând după 25 de ani. 

Să ne întoarcem puțin la momentul revoluției. Cum ați aflat despre ce se întâmpla în țară? Care a fost reacția dumneavostră?

Cu vreo lună înainte de revoluție soțul meu s-a trezit și mi-a spus că avea un vis care îl obseda cu Elena Ceaușescu într-un halat alb care se plimba într-o sală uriașă unde erau oameni pe jos acoperiți cu cearceafuri albe. 

Când a început revoluția primul nostru sentiment a fost de neputință că noi eram acolo și oamenii erau aici și se luptau pe străzi. Ne-am bucurat foarte mult, nu ne-am fi închipuit niciodată că o să cadă comunismul în estul Europei.