Familia Chirca despre bișniță în comunism

de Alexandru Negrici

Mă numesc Chirca Niculae, sunt născut în 1943, în Pitești, județul Argeș.
Mă numesc Chirca Gheorghiță, născută în 1946, pe 20 septembrie, în comuna Bălilești, județul Argeș.
Mă numesc Răducanu Geanina, sunt născută în 04.02.1974, Câmpulung Muscel, județul Argeș.

Bunicule, mai întăi, vreau să ne povestești puțin despre cum era perioada copilăriei tale, deoarece din moment ce te-ai născut în 1943, asta a fost înainte să se termine Cel De-al Doilea Război Mondial, iar tu ai acoperit fix acea perioadă a foametei, când statul nostru era dator. Cum ai simțit acea perioadă fiind copil?

C.N. Da, îmi amintesc că am dus-o foarte rău, pentru că era o foarte proastă aprovizionare a alimentelor, la un moment dat s-au introdus cartelele, luam pâinea pe bonuri, restul produselor tot așa (așa era și în timpul comunismului, le luam tot pe cartelă). Era tabel scris la alimentară și te duceai acolo și luai juma’ de ulei, cate patru oua, juma’ de pachet de unt, iar asta era rația pentru o lună de zile. Am dus-o destul de greu… mai aveam ceva relații pe la restaurante și mergeam și cumpăram de acolo. Într-adevăr era mai scump, da’… găseai produse. 

Părinții tăi?

C.N. Părinții mei au dus-o foarte, foarte greu. Maică-mea era vânzătoare la un chioșc de țigări, iar taica-mio era contabil-sef la Ocolul Silvic Pitești, unde avea un salariu în jur de 1000 lei, foarte mic față de consumul casei care era format din patru persoane. Plus că mai veneau rude de pe la tară, că nu găseau unde să meargă să muncească, nu găseau să facă și ei o scoală și veneau și ședeau la noi ani întregi. Până își rezolvau problemele personale.

Iți mai amintești plecarea Regelui?

C.N. Îmi mai amintesc. Îmi amintesc că multă lume era foarte entuziasmată, mulți foarte negajiti, pe de cealaltă parte. Nu îmi mai amintesc chiar cum a fost traiul zilnic după Rege. În orice caz, stiu că mâncam pâinea rusească sub forma dreptunghiulară, și era foarte neagră, parca era numa’ tărâțe. Am avut probleme , deoarece atunci când eram mic un rus a vrut să mă împuște, iar din spusele părinților motivul ar fi fost că aveam fizionomia unui german, iar norocul meu a fost cu un ofițer român care tocmai în timpul ăla a sosit în curtea respectivă, iar ăla efectiv m-a salvat de la moarte. Ne refugiasem apoi la niște oameni amărâți, prăpădiți, oameni care confecționau copăi, undeva la marginea orașului, pentru mai multe luni, doar pentru că era mai liniște, nu erau atâția ofițeri.

Bunico, având în vedere că ai copilărit la țară, deci tu ai simțit diferit aceeași perioadă, ce ne poți spune?

C.G. Da, copilăria am făcut-o la țară, desculță. Părinții ne făceau o rochie la Paste, alta la Crăciun. Aveam vite multe, deja de la șase ani mă duceam cu vitele. Aveam numai mărăcini în picioare.

Având în vedere că făceai parte dintr-o familie destul de numeroasă, părinții tăi cum făceau față?

C.G. Da, noi eram 6 copii, unul a murit la șase luni… o fată, era mai mare decât mine. Tata lucra cu ziua… nu mă pot abține din plâns, îmi pare rău, îmi aduc aminte.

Tatăl meu era capul familiei, se ducea cu ziua la tăiat de lemne, la scuturat de nuci, la coasă. Săracul de el a avut o viață foarte grea. Pe urmă, prin ‘50 a intrat la sonde, avea salariu. Noi copiii am terminat toți șapte clase, la noi la Bălilești. După școala generala eu am mers mai departe la liceu, apoi la școala tehnica hortiviticolă din Drăgășani.

A existat vreo întâmplare care te-a marcat în copilărie?

C.G. Fiind la liceu, m-am dus cu niste colege, în seara de Înălțare, la biserică. N-am spus pedagogului, m-a prins, apoi m-a dus în careu și trebuia să mă exmatriculeze, dar nu a făcut-o în final, desi așa mă amenințau toți. Apoi mi-au dat vot de blam cu avertisment. De atunci eu nu mă mai pot duce la biserica decât uneori să aprind o lumânare, ori să pup o icoană, dar rare ori. Am o frică și acum. Și mai e ceva… aveam șapte sau opt ani. Atunci au venit rușii, iar bunica mea avea o zăcătoare mare pe care au împuscat-o. Era o zăcătoare de țuică de mărimea unei case. Tot ea avea o sora, pe care rușii au găsit-o atunci în pod, deoarece ei s-au dus după cârnați, după carne afumata. Când au prins-o, au azvârlit-o de păr și apoi stiu de la bunica mea că și-au bătut joc de ea în văzul lumii. Au violat-o. Iar atunci fetele se căsătoreau fete mari. Ea abia pe la treizeci de ani s-a căsătorit, pentru că nimeni nu voia să o mai ia.

Ce ne poți spune despre plecarea Regelui?

C.G. Plecarea Regelui a fost dezastru, plângeau părinții mei. Ce jale era! Țoață lumea plângea că a plecat Regele și vin rușii. Am mai pățit ceva grozav după, deoarece părinții mei nu voiau să se înscrie la colectiv, desi era ordin. Ăștia apoi m-au trimis acasă până la emiterea adeverinței că ai mei s-au înscris la colectiv. Iar mama avea pământul ei de zestre, nu ceda, desi tăticul parca mai lasă de la el. Două săptămâni m-au trimis acasă de la liceu, până a dat pământul la întovărășire, că așa spuneau pe atunci.

Bunicule, știu că tu în adolescență îți doreai o carieră sportivă. Ne poți spune mai multe?

C.N. Da, practicam fotbal în Ștrand, unde acum este Bazinul Olimpic. Jucam cu toți copiii din cartier, printre care și Dobrin. La un moment dat au venit cei de la FC Argeș și ne-au surprins pe noi jucând, iar apoi într-o duminica sau două ne-au dat echipament. După toate acestea ne-au luat pe unii să fim juniorii echipei. Era o frumusețe! Făceam și noi sport acolo cât puteam.

Găseați refugiu în sport?

C.N. Da, pentru că nu aveam altceva ce face decât să stam acolo. Ne întâlneam două-trei ore dimineața, două-trei ore după-amiaza, băteam mingea. Aveam un bătrân care îngrijea stadionul, îi dădeam ăluia câte cinci lei, el ne dădea mingea și după aceea puteam să jucam și o după-amiaza întreagă.

Cum erau mingile pe atunci?

C.N. Erau cu șireturi, foarte grele, noi desculți… nu aveam posibilități.

Ți-ai dorit să devii fotbalist?

C.N. Da, dar mi s-a tăiat craca pentru că am terminat școala profesională și m-au repartizat la Brașov. Am jucat totuși pe timpul lui Barbu, Ștefan Vasile antrenor, mai mulți.

Ce a urmat la Brașov?

C.N. Acolo am fost muncitor, apoi am avansat până la șef de district. Am stat acolo până am ieșit la pensie, în ’95 sau ‘96.

Cum ai simțit diferențele dintre Piteștiul și Brașovul de atunci?

C.N. Brașov era un oraș foarte curat, civilizat. Sus pe Tâmpa scria ‘’Stalin’’, iar în centrul orașului era statuia lui.

Erai membru de partid?

C.N. Cum să nu? Nu puteai ajunge șef dacă nu erai membru de partid.

Existau ședințe ale membrilor de partid? Din moment ce erați așa de mulți, iar cu toții trăgeați la aceeași barca, punea cineva preț pe opiniile voastre?

C.N. Eram membrii și făceam câte o ședință pe lună… formal. O făceam doar pentru că trebuia făcută.

Erau oameni care se plângeau în cadrul acelor ședințe?

C.N. Nu prea, erau oricum analizați. “Te revolți împotriva partidului?” – asta era lozinca. Am mai auzit că au mai fost pe la uzinele astea mari: Steagu Roșu, Tractorul. Mișcările erau înăbușite oricum foarte repede.

Cum?

C.N. Păi erau băgați în mai multe hale, apoi se ducea câte un politruc și le ținea câte o prelegere și până la urmă tăceau. Atunci în ‘87 a fost mișcarea cea mai amplă, cea mai mare din Brașov. Se arunca de la cantina de partid cu roți de cașcaval și cu o grămadă de mâncare bună, iar noi oamenii nu aveam ce manca. Muncitorii au devastat cantina, le-au aruncat salamul, cașcavalul, pâinea, untul, margarina, tot ce găseau.

De unde a pornit totul?

C.N. Au ieșit prima dată cei de la Steagul Roșu, după aceea au ieșit cei de la Tractorul, Rulmentul. Au fost mii de oameni. S-au dus până sus la Comitetul Județean de Partid unde au făcut dezastru. Au distrus totul pe acolo. Portretele lui Ceaușescu le-au dat pe jos, au călcat pe ele, au dat foc steagurilor, au fost ravagii mari, doar că a fost înăbușită cu forțele lor de oprimare. I-au arestat pe mulți, unii au fost gazați, mutați disciplinar prin Moldova. Au zis că de fapt erau doar niste derbedei.

Tu ai luat parte la toate mișcările acelea?

C.N. Eu nu puteam să îmi părăsesc postul.

Ne poți povesti o întâmplare din acea perioadă, la care ai luat și tu parte?

C.N. Veneam într-o zi de la gară, spre (strada) Aurel Vlaicu, și pe un stâlp din ăsta mare de troleibuz, scria cu litere majuscule “JOS CEAUȘESCU”- efectiv am paralizat, n-am știut ce să mai fac. Să mă duc înainte, îmi era teama că sunt securiști pe acolo și mă văd si apoi mă trăgeau la socoteală că de ce nu am șters. Dacă ștergeam, îmi era teamă că sunt pe acolo cei care au scris, iar aia mă iau în șuturi. În orice caz am fugit mai tare, am mărit pasul până când am ieșit de acolo din zonă.

Deci iți era frică până și să te uiți la ce era scris acolo?

C.N. Da, păi erau securiști care te puteau închide doar pentru că te uitai.

Bunico, revenind la tine, ce ai făcut după terminarea liceului?

C.G. Am avut contract 5 ani la CAP. Aveam un salariu foarte mic, nu mă ajungeam cu banii, aveam și copil, primul soț lucra la fabrică. Socrul meu era sef de cadre, m-am dus pe la el, apoi pe la sindicat și așa am intrat la fabrică. Acolo am lucrat la recepție, la export cincisprezece ani. Tot ce mergea în vagoane ajungea la Portul Constanța, iar de acolo în Anglia, America, Olanda, țările vestice în deosebi. N-am avut niciun refuz în cincisprezece ani. Am fost evidențiată, premiată mereu, desi nu eram membru de partid. Când l-am născut pe unchiul tău, îmi făcuse adeziunea. N-am putut să merg pentru că aveam copilul mic, iar atunci mi-au anulat carnetul. După aceea au mai încercat când am intrat la fabrică, dar nu am mai vrut. După toate acestea am fost la o școlarizare în Săvinești, apoi am plecat la Iași cu laboratorul, iar de acolo am diplomă de laborant. Am lucrat ca laborant cincisprezece-saisprezece ani, la Câmpulung. De acolo am ieșit la pensie în ‘91, pe caz de boală, deoarece am lucrat în toxicitate, iar asta m-a afectat. De atunci și până acum am făcut șapte operații.

Ne poți povesti și despre cum făceai bișniță?

C.G. Mă duceam la polonezi, la turci, la bulgari, cu avionul, în Rusia am mers de câteva ori cu Săgeată Roșie. Și mă duceam spre exemplu la bulgari. Luam de la ei săpunuri, spume, Inka, budincă, și ajungeam în gara la Golești, iar acolo mă taxa miliția, ne luau tot ce aveam mai bun. Când treceam cu mai multe oricum le mai dădeam noi. O dată mamei tale era să îi ia și fusta de blugi, apoi a început să plângă și i-a lăsat-o din milă. Mai mergeam în Iugoslavia, acolo aveam spray-uri bune, miroseau frumos, săpunuri faine de tot, parfumuri și tot așa… ce puteam să cumpăr. Oricum duceam mileuri de la noi ca să iau valută. Se vindeau foarte mult, mai ales la podul de la Nistru, nu mai zic că în Piața Roșie nu am avut destule cât îmi cereau oamenii. Valuta trebuia să o pitesc că am avut control de cinci sau șase ori. Mă puteau aresta. O data am avut noroc la graniță. Știam că în fața mea era un bărbat înalt care a ascuns într-un tub de pastă de dinți, o verigheta și un inel de la ruși. L-au prins că aveau un aparat care verifica, apoi l-au dezbrăcat complet și au confiscat tot ce avea. Apoi cred că l-au închis pe omul ăla. Eu în același timp aveam în spate cupoane, gulere polare, aur peste cincizeci de grame, ceasuri. Eram cu încă o prietenă care era profesoară, iar toate bijuteriile erau ascunse sub un staniol gros confecționat de soțul ei care lucra la Dacia. Acel staniol era foarte gros și noi bagăm totul între cupoane sau între căciuli, iar aparatul lor nu dedecta. Așa am trecut. De aceea cred că m-am și imbonavit de atâtea ori. Să treci mereu granița cu inima cât un purice… În tura aia am făcut la bani! De zece ori mai mult decât de obicei.

În țară, oamenii aveau putere de cumpărare?

C.G. Le duceam la Consignație, acolo se stabilea un preț (10%, 15%, 18% mi-au luat ultima dată) și dacă nu se vindea, după cate o săptămână mă chemau și mai scădeam din preț. Am făcut în jur de zece-cincisprezece ani bișniță așa. A ținut. I-am dat zestre mamei tale și mașină, apartament, de toate. Eu fară asta eram săracă. Aduceam genți mari. O data la Otopeni mi s-a furat și geamantanul.

Ofereai și cadouri cu ceea ce aduceai pentru a obține beneficii?

C.G. Sigur. De exemplu le mai dădeam colegelor ca să pot face schimb de tura cu ele și mă mai învoiam. Mă aveam bine și cu inginera mea șefa, nu puteam să fac ceva fară ea, așa că îi duceam “comision”. 

Care erau produsele cele mai cumpărate?

C.G. Spray-uri, săpunuri că nu se găseau, țigări. Am venit o dată de la bulgari cu Marlboro și Kent, iar la Golești miliția m-a prins. Mi-a confiscat acolo șase kilograme de cafea, câte opt baxuri de țigări, cam tot ce aveam.

În afară de confiscarea mărfii, nu mai pățeai nimic?

C.G. Nu, o data ce le confisca ce să îmi mai facă? Daca nu le dădeam și făceam ceartă, mă închideau.

Nu iți era teamă de vecini?

C.G. Ba da, mă feream de vecini. Eram atât de urmărită încât m-a șantajat și cel din casa și era să mă dea în gât de două ori. O dată s-a dus băut la Miliție să mă reclame că am dat aur prin mai multe pârți, apoi am avut controluri. O data m-a pârât că am pistol la mine și că vreau să îl împușc. El se ducea mereu beat la Miliție. Noroc că eram prietenă cu soția unui miliițian de acolo, iar ea din moment ce mă cunoștea, doar știa că nu umblu eu cu pistoale. Dar valută am avut. Foarte multă valută. Mașina mamei tale doar pe valută am cumpărat-o, 3800$ am dat atunci pe ea. La Uzina de la Colibași am avut pe cineva care mi-a urmărit-o până a ieșit, că frate-miu lucra acolo si putea să ia o mașină și am dus coniac și țigări la mai mulți angajați ca să pot să iau o una bună.

Mamă, tu te-ai născut în ‘74, cum era copilăria pe atunci?

R.G. Am avut o copilărie bună, din moment ce mama se ocupa cu bișniță. Aveam tot ce îmi doream, nu? Blugi, fuste de blugi, halaturi, paltoane, pantofi cu tocuri, sandale.

Nu bătea la ochi?

R.G. Ba da, eu eram mai bine îmbrăcată decât o profesoară. Dar nu îmi era teamă, deși copiii și profesorii mă priveau cu invidie.

C.G. Hai spune întâmplarea cu profesoara de engleză!

R.G. Nu la engleză, că eu am făcut germană și franceză. Profesoara de chimie a vrut să mă lase corigentă, deoarece știa că mama se ocupă cu asta și ar fi vrut să primească. Și a primit până la urma că am furat de acasă niste bibelouri, parfumuri, sutiene. 

Bunica nu te ferea de detaliile ocupației astea?

R.G. Nu, mă mai lua pe la graniță că să îi țin de săcoși. Îmi amintesc și eu episodul de la Golești cu fusta de blugi. Am plâns mult atunci pentru că pe vremea aia era moda cu blugii și îmi doream mult fusta. 

Unde ai făcut liceul?

R.G. Liceul l-am făcut la Câmpulung, de la trei până la optsprezece ani am stat acolo.

Cum reușeai să visezi pe vremea aceea?

R.G. Pe vremea aia fetele ori se măritau pe la 15-16 ani sau rămâneau gravide, ori după terminarea liceului. Femeile se măritau și bărbații făceau carieră. Așa a fost să fie și cu mine, m-am măritat la nouăsprezece ani.

Cați ani aveai la Revoluție?

R.G. Paisprezece.

Înțelegeai ce se întâmplă?

R.G. Da.

Iți era teamă?

R.G. Nu. Toți am crezut că o să fie bine. Chiar cu toții. Dar nu, nu e nicio schimbare.

Regreți?

R.G. Nu.

Având în vedere că școala ai făcut-o pe timpul comunismului, cum te-ai simțit când ai văzut că te-ai pregătit pentru viață în cadrul unui sistem totalitar, ca apoi fix când ți-ai terminat formarea, regimul să se schimbe?

R.G. Am terminat liceul, apoi m-am căsătorit, după ceva timp am divorțat și a trebuit să îmi fac calificări. A trebuit să mă adaptez. Comunismul era mai bun pentru că după ce terminai școala erai repartizat și ți se oferea contract de minim cinci ani.

Ce ți-a oferit noul regim?

R.G. Păi acum degeaba avem de toate dacă aproape toate salariile sunt minimul pe economie. Avem de toate în magazin, dar nu poți să iți oferi nimic. Trebuiau multe lucruri schimbate, în esență… nu s-a schimbat nimic.