Fane Garboni despre emigrarea în SUA

de Emanuela Mihailiuc

Am fost născut pe 26 septembrie 1953.  Numele meu este Trifon Garboni. Pe tatăl meu îl chema tot Trifon; ca să facă o deosebire între mine și el, pe el îl strigau „Trifone”, iar pe mine mă strigau „Trifonică”. La școală, copiii mi-au zis „Fănică”. La uzină la Băcșa și la Moldova Nouă mi-au zis „Fane”. În America, fetele americane strigau după mine „Funny”, de la Fane. Un băiat român de la Arad a zis că „Fane” e de la „Ștefan”, care în engleză e „Steve”. „Îți place Steve? De acum încolo te cheamă Steve”. 

Ați plecat din România înainte de 1989?

Da, am plecat din România pe 16 aprilie 1982.

Ați emigrat legal, ilegal?

Bineînțeles că ilegal. Am trecut Dunărea. Eu sunt originar din județul Caraș-Severin, orașul Bocșa. Înainte de a emigra am avut niște probleme, care m-au determinat și m-au ambiționat. Am spus că am terminat cu România și vreau să plec cât mai repede, cu orice cost.

Care au fost motivele pentru care ați decis să emigrați?

Motivele au fost foarte multe. Eu am fost o persoană căreia i-a plăcut să aibă un spirit liber, dar în mediul în care am crescut și am trăit nu am putut să mă manifesc ca un om liber. Am devenit un pic rebel, am fost urmărit de Securitate în foarte multe împrejurări. Am fost pârât la Securitate de informatori. Ultimul incident care a pus capac a fost în vara anului 1981, când am fost la mare, la Mamaia. Am intrat cu niște persoane într-un shop de valută, doar să ne uităm. Noi eram tineri în România și nu aveam dreptul la călătorii în alte țări. Nu aveam voie nici să avem prieteni care veneau din Occident. Am intrat în shopul ăla de la Mamaia, să ne uităm: să vedem ce casetofoane au apărut, să vedem ce țigări au, ce băuturi fine au. Am vorbit românește și, la un moment dat, un individ a ieșit de după tejghea și a venit la noi. „Mă, voi sunteți români?” I-am spus că da și a început să înjure. „Ce căutați aici? Nu aveți voie să intrați înăuntru. Ieșiți voi afară!” Făcea o gălăgie foate mare. Partea neplăcută a lucrurilor a fost că shopul ăla era plin de turiști străini, care erau mai în vârstă. Nu cred că am văzut persoane sub 50 de ani. Am fost aproape de ușă și am ieșit afară. Un individ, probabil securist, a dat cu piciorul în mine. Voia să îmi dea în fund, dar m-a nimerit câțiva centimetri mai sus, chiar în șira spinării. M-a paralizat. Pentru câteva minute am fost paralizat, n-am mai putut să-mi mișc picioarele. Am stat jos vreo 20 de minute, după încet-încet mi-am revenit și-am început să plâng. Am spus că în țara aia eu n-am să mai stau mult timp. Eu am rămas cu amintiri foarte neplăcute și dureroase, chiar și după 40 de ani. Am plecat, am fost foarte supărat. Când am ajuns acasă, le-am spus părinților mei, în toamna lui 1981, că vreau să mă mut din oraș la Moldova Nouă. 

Am avut un verișor la întreprindere la Moldova Nouă, care era inginer. Am luat legătura cu el și i-am spus: „Gigi, eu vreau să vin la Moldova Nouă, să lucrez acolo. Vreau să-mi schimb locul de muncă”. El a vorbit cu cei de acolo, mi-a făcut rost de un apartament, mi-a făcut rost de transfer fără întrerupere de activitate. Eu am lucrat la Bocșa. Era o fabrică foarte mare de construcții metalice. Se făceau acolo macarale și poduri rulante, iar podul de la Vadu Morii, care trece pe la Hârșova, peste Dunăre, a fost construit acolo, la uzina unde am lucrat eu. Prin transfer, am ajuns la Moldova Nouă și am început să-mi fac prieteni prin oraș, pe la grăniceri. Am primit permis de pescuit, să pot intra pe malul Dunării la orice oră, când era sezonul de pescuit. Am studiat foarte bine frontiera, în sus și-n jos, de la Baziaș, unde intră Dunărea în România, până la Porțile de Fier. 

După ce am reușit să studiez frontiera, am avut un incident la fabrică. Lucrând la flotația nouă, care s-a făcut în 1980, am luat niște contactoare de argint și am adunat argintul. Un tip m-a văzut și am început să facem concurență. Printr-o împrejurare neplăcută – am tăiat un cablu cu un topor, neștiind că acel cablu era de la telefoanele din întreprindere – a venit Securitatea la mine acasă, să mă aresteze pentru sabotaj industrial. Eu nu am știut că, de fapt, cablul ăla făcea contactele circuitelor telefonice. Tot prin verișorul meu și niște băieți binevoitori, care au promis că repară imediat stricăciunea pe care am făcut-o, m-au lăsat în pace. 

Paralel cu asta, eu – fiind din familie de baptiști – am deținut literatură religioasă și am dat oamenilor cu care lucram: Biblii, Nou Testamente, cărți de cântări, calendare, vederi cu texte și psalmi din Biblie. Un informator de la locul de muncă m-a raportat, că eu dau literatură religioasă oamenilor. A venit miliția la lucru și m-au pus să deschid dulapul, dar – spre fericirea mea – n-am avut decât câteva ilustrate și o Biblie, pare-mi-se. M-au întrebat ce-i cu alea, eu am spus că sunt ale mele, că le-am primit. M-au întrebat dacă mai am acasă, eu am spus că nu mai am. Mi le-au luat, mi-au spus să mă duc cu ei. Pentru că verișorul meu a lucrat acolo, m-au cunoscut și cei de la conducere, iar inginerul de schimb a trimis imediat un băiat să se ducă la mine acasă și să îi spună soției mele, dacă există ceva de compromis în casă, să le mute, să le arunce, să dispară, că miliția va veni în curând acasă pentru percheziție. Așa s-a și întâmplat. După ce m-au dus la miliție și am dat declarație, am mers acasă. Soția mea a dus tot la niște vecini și nu au găsit nimic. Spre nenorocul meu, am avut pastilele acelea de argint industrial într-o pungă, chiar în dulapul de la bucătărie. Nu știu câte bucăți aveam – 10, 15 pastile din alea. Le-a găsit; m-a întrebat milițianul ce sunt alea. I-am zis că nu știu, că le-am găsit acolo și că am tras cu praștia. Bineînțeles că n-am zis adevărul, că știam ce însemna să ai pe vremea aia materiale prețioase. N-aveai voie să deții argint, n-aveai voie să deții aur. I-am spus că am tras cu praștia. M-a întrebat unde le-am găsit și iar nu am spus adevărul. Mai era un individ care a devenit concurent cu mine la căutarea de asemenea argint, la contactoarele de unde se dădea drumul la curentul electric. Am spus că l-am văzut pe individul resprectiv, pe rivalul meu, că a ascuns ceva, iar eu m-am dus, am căutat, le-am găsit și le-am luat. M-au reținut. Nu m-au arestat, dar mi-au luat buletinul, mi-au spus să nu părăsesc Moldova Nouă până la noi dispoziții și mi-au făcut probabil ceva să mă cheme la tribunal, să mă judece pentru ce motive or fi găsit ei. 

După câteva zile am fost oprit în stradă de un vecin de-al meu, care era maior la miliție, cu care mă înțelegeam foarte, foarte bine. Îmi zice: „Vai, ce ai făcut? Eu am fost plecat din oraș și, când am venit, la miliție se discuta de cazul tău. Ce ai făcut? Vai, ce rău îmi pare că n-am fost aici! Deja e târziu, deja ți-au făcut dosar, să te trimită la pușcărie. Eu ți-aș sugera să te muți de aici”. Eu i-am spus că mă duc acasă la Bocșa. „Nu, că o să te găsească ăștia”. Am zis că îmi caut un lucru de muncă la Timișoara. „Nu, nu, și la Timișoara or să te găsească ăștia. Încearcă să te muți în altă parte”. Mi-a făcut cu capul peste Dunăre.

V-a sugerat să plecați din țară?

Da, maior de miliție. Spunea „îți sugerez să te muți în altă parte” și făcea cu capul peste Dunăre. Nu m-am prins. „Unde să mă duc? Să mă duc la București, la Constanța?” El zice „nu, mă, copile, că ăștia te găsesc și acolo. Încearcă și mută-te în altă parte” și iar a făcut cu capul. Nu m-am prins. Au trecut câteva zile și m-au tot chemat să mă duc la miliție. Am dat declarații până mi-a venit rău! Bineînțeles, am avut o singură declarație, pe care am scris-o cuvânt cu cuvând, fără să schimb nici măcar o virgulă. Am memorat-o; n-am vrut să fac vreo schimbare, să le dau ăstora motiv de suspiciuni. Într-o noapte n-am putut să dorm, eram foarte agitat. Mi-am zis „ce-o vrut să zică să mă mut în altă parte?” Atunci am primit o lumină: „Mamă! Ăsta mi-a sugerat să fug, că altfel sunt terminat – ăștia mă bagă la pușcărie!” 

A doua zi am luat legătura cu doi prieteni cu care discutasem problema asta. Cu luni în urmă le spusesem că eu vreau să plec. Au fost doi prieteni de încredere, unul din județul Alba și unul tot din Caraș-Severin, din Caransebeș. Noi voiam să plecăm, dar voiam să plecăm cu pile: să luăm permisul de mic trafic. Cei care locuiau în zona de frontieră și aveau buletin de Moldova Nouă aveau privilegiul de a scoate permisul de mic trafic, ca un pașaport. Nu puteai să mergi mai mult de 50 sau 80 de kilometri dincolo de graniță, în Iugoslavia. Așa am vrut, dar – pentru că s-a întâmplat asta – le-am spus la băieți: „Sunteți de acord să încercăm marea cu degetul”. Au zis că nu e nicio problemă. Cel de la Caransebeș era șofer pe autobuz. El ducea cu autobuzul la Moldova Nouă muncitorii de la mină. 

Am stabilit să plecăm pe 16 aprilie 1982. În noaptea aceea, la ora unu după miezul nopții, ne-am urcat în autobuzul cu care mergea, vorba vine, la schimb în Zlatița, o comună de frontieră la Clisura Dunării. Ne-am urcat în autobuz eu, băiatul din Alba, Ion Stanciu și Nicolae Tincea, șoferul. Ne-am băgat sub scaune.  Înspre localitățile alea, erau puncte de control, de la grăniceri. Trebuia să oprească: de multe ori s-a urcat grănicerul în autobuz și se uita, dar – cunoscându-l pe Nicolae, el mereu le dădea țigări – alteori numai deschideau ușa și ziceau „salut, ‘nea Nicule, ce faci?”. El spunea că se duce după schimb, la Zlatița. Ridica bariera și trecea. Cu câteva zile înainte de asta am mers tot cu autobuzul pe malul Dunării, într-o joi sau vineri, să stabilim pe unde intrăm în Dunăre să trecem dincolo. Așa s-a întâmplat și în noaptea asta. A oprit autobuzul la punctul ăla, l-a tras pe stânga, în sensul opus de mers, și a aprins faza lungă. Dacă venea cineva, n-ar fi văzut nimic. Noi am fost informați că în puctul ăla nu păzește nimeni și de aceea am îndrăznit să oprim acolo. Ni s-a spus că la ora cutare nu-i nimeni acolo, niciun grănicer, nicio patrulă. Liniștiți, am intrat în Dunăre, am înotat până pe partea cealaltă, unde ne-a așteptat cineva. 

Era noapte, era atât de frig! Țin minte că Nicolae era atât de înghețat încât a început să bată, în primul sat, la oameni la ferestre. „Nicolae, nu bate! Ori se scoală vreunul și ne dă cu un topor în cap, ne omoară, ori ne dă la miliție și ne dau ăștia înapoi. Hai să fugim!” A spus că el nu mai poate, că îi e foarte frig și nu mai poate să umble. L-am luat în spate și am fugit cu el până am ieșit afară din satul ăsta. Prin efortul ăsta, m-am încălzit așa tare, încât căldura mea s-a transmis la el! A simțit căldura mea și și-a revenit. Am traversat un câmp de porumb, unde erau grămezi de porumb făcute în clăi. Acolo am încercat să ne odihnim, să dormim, dar nu poți să dormi în frig. Ne-am dus în Veliko Gradiște, unde ne-a așteptat cineva și ne-a dus la un unchi de-al lui. Unchiul ăsta al lui era țigan și ne-a dus în Pojarevăț. Noi am zis că vrem să mergem la Maribor și țiganul ăla a spus ca nu cumva să facem lucrul ăsta, că ne prinde miliția și ne dă înapoi în România. A spus să ne lăsăm pe mâna lui, că el are un prieten care ne rezolvă problema. Eu, când am auzit asta, m-am speriat și am zis „nici în ruptul capului!”. Ne-am dus la piață, cu țiganul român. Țiganul ăsta sârb, care vorbea și el românește, ne-a spus să ne lăsăm pe mâna lui. Am vrut să plecăm și a zis către mine: „Auzi, tu vezi omul ăla acolo?”. Stătea un tip pe bara din față a unui Range Rover. Stătea cu fundul pe bara din față și fuma. „Ăla face parte din poliția secretă din Iugoslavia. E maior. Dacă pleci, te arestează, te pune în mașină și direct la graniță te duce și te dă înapoi. Dacă asculți ce îți spun eu, îți garantez că n-o să te dea înapoi.” Atunci am cedat. I-a făcut semn, a venit omul ăla, ne-a urcat în mașină și ne-a dus la pușcărie. Am stat două săptămâni la pușcărie în Pojarevăț. După două săptămâni, ne-a dus la Belgrad, la Padinska Skela. Primul lucru pe care l-a făcut înainte de a merge acolo a fost să ne ducă la ONU și ne-a înregistrat, la biroul de emigrări de la ONU, ca să nu ne mai poată da înapoi în România. Am fost protejați. După asta, am stat o lună în Padinska Skela și, de acolo, ne-a luat într-o noapte un autocar din ăla mare, cred că vreo 80 de persoane. Ne-a luat și ne-a zis că ne duce în Italia. Am zis că vreau să mă duc în Austria cu prietenii mei și ei mi-au înregistrat declarația, dar ne-au zis că ne duc în Italia. Ne-au dus la Maribor și ne-au lăsat acolo la o pușcărie. Trebuia să stăm până noaptea, când au venit doi sloveni. Eu știam puțin sârbește, am învățat cu colegii mei de la lucru. M-am străduit să învăț cât mai mult să vorbesc sârbește. La miezul nopții au venit doi civili și ne-au scos de acolo și ne-au ucat în mașină. Am întrebat unde mergem și ei au spus că mergem la granița cu Austria. Tot clandestin am trecut, dar cu ajutor. Ne-au dus într-o pădure și ne-au spus pe unde să trecem. „Pe aici este o cărare, mergeți.” Eu m-am speriat, că unul din indivizii ăștia a avut pistol la spate, la curea. Când ne-am dat jos din mașină, a scos pistolul și s-a dus cu el în pădure. După ce a fluierat, ne-a spus ăstalalt să mergem pe drumul ăla. Ne-am dus, am ajuns la o barieră și ne-a spus să trecem bariera, dar – dacă auzim că cineva strigă „halt” – să ne oprim. Dacă nu ne oprim, ne împușcă. Ne-au lăsat oamenii ăia să trecem, am trecut un pod, am trecut bariera aia – nu s-a întâmplat nimic. 

Am ajuns în Austria. Am urcat pe un deal cu vii până la o șosea. Am luat-o pe șosea, pe unde ne-a zis să mergem. Am mers vreo două-trei ore pe șosea, până spre dimineață. Am ajuns într-un orășel austriac. Când a răsărit soarele era un copil cu bicicletă. L-am întrebat așa cum am știut eu unde e poliția. A spus că nu e poliție, că e jandarmerie. Ne-a arătat unde e, ne-am dus acolo și am vorbit cu ei. De acolo ne-au trimis cu o mașină la Graz. Acolo trebuia să stăm câteva zile, pentru că ne-au condamnat pentru trecerea ilegală a frontierei. Am avut noroc că după câteva ore a venit un autobuz de la Traiskirchen, de la lagărul de emigrări. Ne-a urcat în autobuzul ăla și am ajuns pe la miezul nopții la Traiskirchen. Ne-a dus la lagăr la ultiml etaj – au spus că e carantina. Am stat o săptămână în carantină, iar apoi am coborât. Nicolae și cu Stanciu imediat au găsit niște cunoștințe și s-au dus să își facă actele pentru emigrare. Eu m-am dus la lucru, pentru că am lăsat doi copii în țară și nevasta. Le-am trimis bani din Austria. Ăștia au zis: „Tu nu ți-ai făcut acte, dar să vezi că ai să pierzi”.

Noi am trecut în aprilie; în mai am ajuns în Austria. Cred că prin iulie Nicolae și cu Ion au fost chemați la interviu și au fost respinși de americani. Eu n-am reușit să-mi fac actele. Am fost prgramat la interviu pentru America, după ce mi-am făcut actele, pe 19 august. Înainde de asta, pe 18 august s-a încins o bătaie în lagăr între albanezi, români și unguri – ceva extraordinar! Eu n-am fost bătăuș, dar am primit un pumn pe la spate în ochiul drept, că mi s-a învinețit ochiul și mi s-a umflat fața, de ziceai că am o portocală. Am zis cum să fac să nu mă duc la interviu. Dacă mă vedeau ăștia așa, cine știe ce ziceau: că sunt bătăuș, că sunt om cu probleme. În perioada aia cât am fost la lucru, am cunoscut un băiat care era român, traducător la consulatul american. Îl chema Victor și era din București. Toți l-au huiduit în lagăr, l-au înjurat și l-au făcut în toate felurile: că-i spion, că-i securist, că raportează. Eu l-am citit pe băiatul ăla – un băiat foarte bun – și m-am împrietenit cu el. Mi-a dat numărul de telefon și m-am dus la poșta din lagăr. L-am sunat seara; el stătea în Viena. I-am zis „Victore, dragă, uite ce-am pățit”. Mi-a zis să nu-mi fac nicio problemă, să merg a doua zi la infirmerie, să spun femeilor de acolo că am diaree, că mă doare stomacul și nu pot să mă duc la interviu. Am fost acolo, m-au notat, mi-au dat niște medicamente, vorba vine, pentru diaree. M-am dus la organizația aia unde mi-am făcut actele. Era un sârb, un bătrân, care se ocupa cu actele, și am vorbit sârbește cu el. În America îmi zicea „Steve”, sârbii mi-au zis „Șteva”, în România mi se zicea „Fane”. Mi-a zis: „Șteva, când îți trece diareea, vii din nou la mine să te reprogramez”. Mi-am făcut reprogramarea pe 19 septembrie, la o lună diferență. Am vorbit cu Victor, a venit cu o zi sau două înteinte la mine. Era o tipă româncă, Dorina,care traducea în limba engleză la consulatul american din Viena. Zice Victor către mine: „Fane, îi cumperi o ciocolată Dorinei, îi dau eu din partea ta și te aranjează ea”. Într-adevăr, așa a fost. Pe 19 septembrie, am așteptat la consulatul american, a venit Dorina, m-a luat de braț, m-a băgat la consul. Consulul s-a uitat la mine și m-a întrebat unde vreau să mă duc în America și de ce. I-am spus. M-am întrebat dacă am familia, copii. „Da!” Mi-a zis „mulțumesc” și mi-a dat o hârtie cu care să merg să fac vizita medicală, pentru că am fost acceptat pentru Statele Unite ale Americii. În ziua aia, din 30 de persoane care au fost programate, doar eu am fost acceptat și un bărbat din zona Moldovei, care avea 14 copii. 

Știați care erau motivele pentru care ați fost acceptat?

Am avut motive. Am fost crescut în familie de baptiști și am fost persecutat pe vremea comuniștilor, dar nu cred că i-am spus consulului. Eu am fugit pentru că nu m-au agreat cu ideile mele și am spus că am împărțit literatură creștină, iar românilor nu le-a prea plăcut. N-am vrut să lungesc, să fac o poveste din asta. Consulul ăla îi citea. Cum se uita la om, știa. Pe un om de vreo 50 de ani care era cu mine în camera, era chitarist, l-a înrebat ce meserie are. I-a zis: „Încearcă să emigrezi în altă țară, că America e plină de toboșari, nu cred că e recomandat să avem și chitariști”. 

Am stat până pe 16 ianuarie 1983 în lagăr, când am avut zbor spre Statele Unite. Pe mine m-a sponsorizat Biserica Baptistă din Los Angeles. Pastorul Pit Popovici a fost un mare evanghelist român, pe care toată lumea îl cunoaște, de talie mondială. Are 103 ani și încă predică de la anvonul bisericii. El m-a sponsorizat pe mine, dar am avut un prieten din orașul meu care și-a băgat nasul în afacerea mea și a stricat tot. A vorbit și el cu cineva în Portland, Oregon. A intervenit alt sponsor din Portland și Pit Popovici a renunțat în favoarea lui. În loc să ajung în Los Angeles, am ajuns în Portland. 

În perioada aceea, Oregonul aveam mai puțin de trei milioane de locuitori și suprafața României. Atunci au început să vină tot mai mulți emigranți din lagărele din Europa: din Grecia, din Austria, din Turcia. Am avut doi prieteni în Portland care au emigrat din Turcia – căpitanul de șalupă prezidențială a lui Ceaușescu, care era ancorată la Giurgiu, Doru Mihailovici, și locotenentul lui, Dan Lupuleasă. Ei au luat șalupa prin ’80-’81. Era mare scandal în perioada aia. Au luat șalupa de la Giurgiu și au traversat partea de Sud-Vest a Mării Negre și s-au oprit la Istanbul. Acolo au fost arestați. I-au ținut aproape un an în pușcărie sau în lagăr. După au venit în Portland. 

Ne-am adunat tot mai mulți români în Portland și am încercat să ținem spiritul românesc viu. John Pîrva a fost foarte activ în comunitatea românească din Nord-Vestul Statelor Unite. Am fost în lagăr în Austria cu el, iar el a venit cu câteva luni înaintea mea în America. Împreună am încercat să facem o emisiune în limba română, se numea „Vocea mioriței”. Am primit de la o stație de radio din Vancouver, Washington, două-trei ore pentru emisiune. Am participat și acolo cu John Pîrva, Gabriel Gherasim și Carmen Costan. Gabriel Gherasim vorbea în limba română, iar Carmen Costan în limba engleză. Erau și știri, și informații. Eu am fost cu muzica, iar John Pîrva a fost ca un fel de supervizor. A fost frumos. Am făcut întruniri, picnicuri, am discutat problemele comunității românești. 

După am făcut și eu o școală. Am făcut un curs de trei luni de engleză intensiv, dar tot nu am fost stăpân pe mine. Am vrut să fiu sigur că nu fac greșeli și l-am luat pe John Pîrva mult timp pentru a traduce ce spun. Într-o zi mi-a zis: „Măi, Steve, nu mai ai nevoie de translator, pentru că tu vorbești bine engleza”. M-am bucurat foarte mult. Am făcut o școală de tipograf, la Portland Community College. Am învățat să operez mașina de tipărit. Am lucrat la Paramounth Graphics până în 1995. Atunci și-au schimbat locația și eu nu am vrut să merg cu ei. Am lucrat la un spital vreo doi ani. Puneam pe cărucioare medicamente, ustensile pentru sala de operație, pentru departamentele din spital. Am lucrat trei bărbați între 40 de femei și am fost luați la mișto. Ne puneau la colț și ne pișcau. Am mers să lucrez în altă parte, la un atelier de construcții metalice, condus de un român. Am lucrat vreo patru ani, până când au intrat avionele în Turnurile Gemene din New York. Românul ăsta avea contract cu Guvernul, făcea tot felul de construcții metalice pentru epurarea apei. Economia a căzut și n-au mai făcut contract cu ei și m-a dat afară. Doi ani am fost în șomaj. 

Am fost căsătorit în România, am avut doi copii, dar soția mea n-a vrut să vină în America. Când a auzit că eu sunt bine-mersi în America, a găsit pe altcineva.

Ați încercat să luați legătura cu familia din țară?

Eu am încercat, dar cât mi s-a permis în perioada comunistă. Soția mea, după ce am trecut granița, n-a mai vrut să vorbească cu mine. Din Austria îi trimiteam în fiecare weekend și n-a vrut să vină. Am avut numerele de telefon ale vecinilor, am avut relații la Moldova Nouă. Am fost prieten bun cu băiatul directorului de la întreprinderea minieră și l-am sunat. El s-a dus la soția mea acasă și n-a vrut să vină la telefon. Au chemat-o vecinii și n-a vrut. Nici pe copii nu i-a lăsat. Copiii au crescut cu idei denaturate despre mine. Prima dată m-am întors în 1997. Copiii mei erau mari deja și le-am propus să vină în America. Atunci mama lor i-a lăsat să vorbească cu mine, pentru că a avut o viață cât se poate de grea. M-am dus la plimbare cu ei într-o zi și le-am povestit absolut tot. S-au uitat fata și băiatul la mine: „Tăticule, mami nu ne-a zis așa ceva. Ne-a spus altă poveste”. Când am ajuns acasă, eu am întrebat-o de ce le-a spus copiilor minciuni. Ea foarte scurt a spus „să nu dezgropăm morții”. Și-a scos o țigară, a aprins-o, a tras puternic din ea și asta a fost tot. 

După ce am văzut că soția mea nu vine în America, m-am căsătorit tot cu o româncă, de la Sibiu. Am stat opt luni cu ea. Ea era gravidă, iar când a mers să facă acel control de sarcină la opt luni, a descoperit că are leucemie. N-a mai lăsat-o să meargă acasă. A născut un băiat, perfect sănătos. Ea n-a mai venit acasă. În ziua în care băiatul nostru a împlinit un an, ea a murit. Am stat 18 ani singur și l-am crescut pe Flavius. În 2003 am cunoscut-o pe actuala mea soție, din Oradea – unde locuim acum. Ne potrivim la gusturi, la caracter. Eu o văd o femeie foarte frumoasă. Din 2006 am cumpărat o casă și am făcut-o azil de bătrâni, iar până anul trecut am lucrat în casă. Am avut grijă de șase bătrâni, până am ieșit la pensie amândoi. Bătrânii din America sunt tratați de familii foarte prost. Nouă, românilor, ne place să fim înconjurați de familii, de prieteni, ne place să fim veseli. Americanii nu sunt așa – mulți au murit singuri, fără să aibă pe cineva. În America am îngrijit opt ani un bătrân, iar toată înmormântarea lui a durat cinci minute. Asta e devastator pentru cineva care pune accent pe viață. 

Înainte de a fugi din România, am luat bătaie de la securiști – nu numai o dată. La mare am luat bătaie, dar și la uzină. M-a băgat securistul la arhiva cărților de muncă și m-a împins într-o masă, iar colțul mesei mi-a intrat în ficat. A făcut asta pentru că un informator i-a spus că noi, duminica, ascultăm Europa liberă în parc. Am scris o scrisoare către postul de radio Dolce vele, pentru că tatăl meu îl asculta. Nu era un post de radio care să facă propagandă așa cum făcea Europa liberă. Au spus ca cei care ascultă să le trimită o scrisoare, să dăm numele și adresa, că se face o tombolă și avem șanse să câștigăm o bicicletă. Îmi doream o bicicletă așa de mult! Din nefericire, scrisoarea mea a picat pe mâna securității și m-a luat la întrebări. M-a băgat în arhiva aia, n-am să uit în veci! Pe securist îl chema Petcu, era locotenet major la Securitate. 

Alt incident înainte de a pleca la Moldova Nouă: tatăl meu a făcut parte dintr-o organizație religioasă și primeau din Occident literatură religioasă. Veneau rulote care se trag după mașină – pereții erau capitonați și erau băgate numai cărți acolo. Dușumeaua de la rulotă era făcută dublă și băgau acolo mii și mii de cărți! Le aduceau în țară, le puneau în niște cutii și le țineau ascunse o lună-două, ca ăștia care filau să nu îi prindă. Le lăsau câte o lună-două. Când se făcea liniște, scoteau cărțile și le distribuiau. Tatăl meu a fost raportat că a făcut parte din organizația asta religioasă. Într-o zi, mă cheamă securistul la birou. Înăuntru erau două persoane: un om la 50-55 de ani și Valentin, securistul. „Cu cine se întâlnește taică-tu? Ce face? Cu cine a fost? Spune-mi, precis ai auzit discuții în casă”. Eu am rămas uimit. Bărbatul ăla în vârstă a spus: „Tovarășe locotenet, nu! Îți înterzic așa ceva. Băiatul ăsta nu poate să te informeze despre tatăl lui. Nu admit așa ceva. Dacă vrei să afli depsre taică-su, întrebi unul dintre oamenii tăi. Omul ăsta nu îți spune despre părintele lui absolut nimic, pentru că eu nu admit așa ceva!” M-au scos afară din birou. După două zile a venit un vecin de-al dostru la tatăl meu și s-a rugat în genunchi de el să nu se mai întâlnească cu nimeni, că l-au pus pe el să îl spioneze și să le dea informații despre tot ce face tata. El a spus că îl cunoștea de mic pe tatăl meu și se simte vinovat să îl pârască la Securitate. 

Am făcut de câteva ori turul României și am cunoscut un student din Mongolia care a făcut practica la noi în oraș. Mi-a dat 20 de dolari și am fost atât de bucuros! Într-o noapte, în Simeria, județul Hunedoara, în gară, trebuia să scot biletul de circuit să îmi pună casierița ștampila. În spatele meu era un individ și a văzut în portofel cei 20 de dolari. Mi-a pus ștampila pe bilet, m-am retras pe o bancă și vine tipul ăsta la mine: „Vino încoa’ un pic! Hai cu mine într-un colț”. Mă întreabă ce am în portofel. „Cum adică ce am în portofel? Ce te interesează pe tine?” Îmi arată insigna de ofițer de Securitate, o avea la guler. „Am văzut că ai valută acolo. Cât ai? De unde?” I-am zis că aveam 20 de dolari de la un student care a venit în practică la Bocșa, m-am împrietenit cu el și mi-a dat banii pentru că l-am ajutat. Mi-a zis: „Ai de ales. Mergem aici la șeful de gară și îți fac proces verbal pentru deținere de valută și știi ce te costă”. Când am auzit, să mor, nu alta! I-am dat cei 20 de dolari, i-a luat și a dispărut. 

S-au adunat atâtea în timp, încât m-am simțit asfixiat! Asta m-a determinat să-mi iau lumea în cap.