Povești din subteran: Ioan Velica și Bogdanffy Gabor despre viața minerilor în timpul regimului comunist

de Laura Burtan și Ion Mateș

Ioan Velica (64 de ani) și Bogdanffy Gabor Karoly (65 de ani) povestesc despre viața de miner în timpul regimului comunist, despre solidaritatea specifică dintre mineri și despre încercările vieții de zi cu zi. Deși profesia de miner venea cu un oarecare respect social și un venit bun, munca era grea și riscantă. Cei care alegeau această profesie o făceau mai degrabă din necesitate, mai ales în zone precum Valea Jiului unde nu existau alte alternative, povestește Bogdanffy care a încercat să evite pe cât posibil să ajungă în mină. Cei doi își amintesc că în subteran condițiile de muncă nu erau prielnice, motiv pentru care frecvent aveau loc accidente, iar vizitele de lucru erau cele care mobilizau comunitatea pentru păstrarea aparențelor în fața oficialilor.

Ioan: Deci noi am făcut liceul industrial minier, secția electromecanică. Am terminat liceul industrial, 5 ani se făcea atunci. Ne dădea muncitori cu noaptea calificarea. După aia am făcut facultatea la Institutul de Mine la secția electromecanică, la subingineri – electromecanică tehnologică. Am terminat în ‘78 și în ‘95 am continuat ca inginer mecanic. Se făceau repartiții prin medie și am ales la Mina Dâlja. E aici în Petroșani.

Bogdanffy: Înainte de război i se spunea Mina de vest. Era Mina de vest și Mina de est, dar nu mai exista niciuna.

Ioan: Și cum erau vremurile atunci, că mai spun că înainte era mai bine… Era mai bine în sensul că toată lumea imediat cum termina o școala avea servici. Dacă nu aveai, nu puteai umbla pe stradă, te băga la închisoare, trebuia să ai servici. O fi fost bine, o fi fost rău nu știu… Dar zona asta era o zonă muncitorească. Valea Jiului figurează încă din 1868 cu o mișcare muncitorească puternică. Prima greva a fost a celor 3000 și ceva de muncitori pe linia ferată Petroșani – Simeria, și încet-încet a început să se dezvolte. Au fost acele societăți miniere, de exemplu Societatea de Mine și Cărbuni din Brașov. 

Ce ne-ați putea spune despre copilăria dumneavoastră în comunism și cum diferă ea față de ce se întâmplă astăzi?

Ioan: Înainte era strict. Făceai școală, trebuia să înveți, să participi la fel și fel de activități la care dacă erai băiat bun și adunai sticle, hârtii și de-astea, primeai distincția pionierească gradul I, gradul II. Eu eram deja mare și am prins gradul II. Eram copii, nu știam noi despre ce era vorba. Și am acea distincție de gradul II și carnet. După aceea te făceau pionier. Te făcea obligatoriu, nu scăpa nimeni.

Ce părere aveți despre aceste distincții?

Ioan: Era sistemul, nu putem spune comunist, încă socialist. Noi nu am ajuns în comunism, nici nu am avut timp. Așa erau vremurile atunci. Ca să intri undeva chiar dacă ai terminat facultatea, ca să prind un post, să fiu băgat în seamă, trebuie să fiu membru de partid. Vrei, nu vrei te întreabă: „Ești membru de partid?” „Păi nu”, „Domnule nu avem ce să facem”. Foarte greu că nu se primeau cu una-cu două. Nu orice prostovan era primit în rândul partidului. N-am înțeles de ce și pe timpul ăla erau două teorii: De ce partidul conduce și sindicatul are banii?
Cum spun bătrânii ingineri, unde locuiești și ai servici – acolo e bine. Și uită-te acum trăim foarte greu, ăștia tineri pleacă toți în străinătate. Am trecut de la aptituni la atitudini. Înainte erau aptitudinile, erai un bun lăcătuș, un bun electrician, un bun miner, asta știai să faci. Dacă se închide mina, am terminat-o.

Bogdanffy: Vreau să adaug ceva, și în 89 toți cei care lucrau în mină visau ca și copii lor să nu ajungă niciodată în mină. Din motiv de mizerie, îți riscai viața, nu se respecta nici un fel de protecție. Nu aveai voie să spui că nu se respectă. În mină există niște detectoare de gaze: trăgeau punga de nailon peste detector ca să arate centrala valori normale și să poți să lucrezi. La Livezeni a explodat și au murit 53 de oameni.

Cum decurgea o zi obișnuită din comunism față de azi?

Ioan: Deoarece nu puteai să fii împotrivă, nu îmi place nedreptatea, m-am retras și am făcut activități culturale. Am fost la Cântarea României, idea poate nu a fost rea… Eu ca să pot să critic și să fiu împotrivă am fost la brigăzi artistice de agitație cum se zicea. Noi la satiră și umor am fost primii pe țară. Nu exista grupul Divertis, noi am fost primii, Petroșaniu. Și am luat toate premiile naționale și tot ce exista. Eu eram foarte bun imitator atunci și de multe ori când făcea chermeze primul secretar cu conducerea îmi ziceau:

„Ia vino încoace! Mă, poți să îi imiți pe ăștia de-aici?”
„Tovarășu’, eu imit, dar dacă nu cumva după ce termin mă bagă la țambal să zicem.”
„Nu mă, eu îți dau voie.”

Și îl imitam pe primul secretar, pe director general. Toți îmi făceau cu mâna. Eu am crezut că fac un lucru bun, să înțeleagă ceva. Nu îmi plăceau anumite treburi și poate de multe ori am fost sancționat pe linie de partid. Nu suportam nedreptatea și să pui un om tâmpit în fruntea noastra. Dar era de la partid. Mi-a plăcut viața asta culturală în care puteai să spui atunci ce vrei, o dădeai pe glumă și îmi puteam permite.

Bogdanffy: Și în teatru mai scăpa câte ceva.

Ioan: Când s-a petrecut așa zisa revoluție, intru în combinat și așa toți cu „Dictatorul a fugit!”, că la poarta erau ăștia de la centrul de calcul, zic: „Ce dracu aveți mă cu directorul vostru?” și urc sus și când intru într-un birou plângeau trei inși, fostul rector cu nevastă-sa. Era la radio Mircea Dinescu, „Dictatorul a fugit!”, și eu credeam că e o piesă de teatru.

Bogdanffy: Nu au venit oamenii la muncă în acea zi. Erau trei ingineri și dispecerul, erau adjunctul sector de partid care de frică s-a ascuns. Primeam telefoane că o să vină teroriștii și să blochez eu drumul cu locomotiva.

Ioan: Eram la directorul general și aveam telefon guvernamental și tot timpul suna. Mă suna șeful stației din Târgu Jiu, „Domnule” zice, „A dat ordin să blocăm tot ce vine spre dumneavoastră.”

Bogdanffy: Erau unități militare aici care aveau soldați ce lucrau în mină. Am dat telefon la unitate să trimită niște soldați, și au trimis. Până la urmă am ajuns cu colegul la concluzia că mai bine îi ținem în cameră, dacă ies ăștia afara e prăpăd, se împușcă între ei.

Ioan: Ultima vizită a lui Ceaușescu la noi în Valea Jiului a fost în martie 1989. Eram ofițer de serviciu. La combinat s-a întâmplat un accident mortal la mina Lonea Pilier și au murit patru oameni. Mă suna șeful de sector la Lonea Pilier, cum să se întâmple, că trebuie să raportez accident cu patru, deja era colectiv. Și nu trec două minute, sună spitalul: „Ăștia au venit morți gata de acolo”. Ceaușescu era pe stadion și vorbea oamenilor și urma să îl facă erou al muncii socialiste pe un maistru Ștefan Alba de la mina Petrila și atunci s-a petrecut un lucru, nu mi-a venit să cred. Așa a venit un vânt și a început lumea sa dea cu pancartele jos, ăsta era pe tribună să citească și el, era pregătit, au început să îi sară hârtiile. S-a terminat! Și am început să sun să informez. Mă suna unu’ din București, era consilierul tovarășului Nicolae Ceaușescu și îi spun că acolo s-a desfăcut carabina de la chiblă și a căzut și i-a strivit. Și au fost multe greșeli…

Bogdanffy: Pe urmă banii. De exemplu se dădeau prime în institut. Eu nu vedeam, că niciodată nu luam. La un moment dat eram la director, erau niște probleme și îmi cerea opinia, și intră șeful de sector cu un teanc de bani. Când să îi dea directorului, m-a văzut pe mine și nu știa cum să întoarcă, „Uite tovarășu’ director, ne-am gândit, uite am luat primele, e cel mai bine să le țineți dumneavoastră aici”.

Ioan: În toate perioadele erau și corupți, dar tot așa de frică… Dacă n-ai servici din ce trăiești? 

Cum se pregăteau oamenii pentru vizitele de lucru? Vă dădea peste cap activitatea?

Ioan: Să vă spun un lucru, cei care conduceau orașul, și se anunțau vizitele de lucru a lui Ceaușescu aici, lor le era frică „Vai, să ieșim bine”. Noi, ăștia mai mici, ne bucuram că se mai vopsea ceva, se mai făcea ceva. Aducea marfă la magazin. Păi veneau ăia din Cluj, „Măi, da’ voi primiți carne!”, primeam pe bon. Și noi n-am mai mâncat carne… Primeam bună-rea. Îi zicea carne, nu spuneam să fie mușchiuleț, și îți punea cinci kile că aveam pe bon. Și așa trăiam de pe o lună pe alta și mulți ne spuneau că „Voi trăiți bine”. Care? Numai când veneau vizitele! Dădeau 10 ouă de persoană. Și așa era, toți se bucurau, vopseau gardul, pomii. Erau în stare să lege fructe de pom! Ăștia de-aia spuneau că trăiau din banii ăștia. De-aia se făceau membrii de partid obligatoriu, că altfel nu promovai niciodată.

Bogdanffy: Toate funcțiile în jos erau dictatoriale. Nu numai cel de sus, fiecare director general era dictator și făcea ce voia.

Ioan: Inginerul șef, ăla conducea practic mina, nu directorul, el era administrativ. Păi, singurul meu regret e că n-am putut să primesc și eu televizor color. Zic, mâine mă duc, mă strigă să mă duc să plătesc, că m-a trecut directorul general pe listă. Când urmam să iau televizor se întâmplă revoluția. Este singurul meu regret. Dacă te puneai să fii împotriva la tot ce hotăra partidul erai terminat. Cu toate că ceea ce îmi plăcea era că aveai loc de muncă. Având loc de muncă trebuia să ai și unde să stai. Dacă lucrai cât de cât, îți plăteau apartamentul. Și de unde aveau să dea atâtea apartamente? Eu am primit apartament când lucram în cultură și mi-au dat apartament de la partid. Când l-am luat era bombă atomică, sparte geamuri dar ți-a dat apartament.

Cum era munca în mină? Ați spus că este și a fost tot timpul o muncă urâtă.

Ioan: Groaznică! Ce era să fac? Unde să muncesc? De multe ori acceptai. Eu îmi făceam datoria mea, dar nu era suficient. Nu aveam nicio bucurie a muncii.

Bogdanffy: Eu am început în alt domeniu, deci am vrut să scap de minerit. Eram de aici, din Vale. Am luat repartiția la Turda, erau niște cariere de piatră. Eram plătit slab. Colegii meu s-au angajat aicea, aveau 3000 de lei, eu am avut 1400. M-am mutat la industria ușoară la Deva, aveam 2000 de lei. Nevastă-mea a zis „Măi, nu mai putem așa!” Se născuse cel mare… „Du-te intră în minerit!”

Ioan: Știți ce a dat solidaritatea minierească? Că se zice „Minerii sunt bețivi!” Nu-i adevărat! Domne, când ieșeam din mină, simțeam să beau. Beam bere, ce să bei altceva? Așa de încălziți eram și simțeai să… erai deshidratat! Asta era! Și era solidaritatea minierească. De ce în mină, indiferent de etnie, ne ajutam? În mină vorbeam de altceva și afară vorbeam de mină, culmea! Era un paradox! Înăuntru vorbeam de femei și afară vorbeam de mină! Zic, „mă, da’ proști suntem mă!” Da’ așa era atunci. Și ne ajutam. Puneam mâna repede, hai să facem. Și a început să se piardă… a început lumea să se urască. Unde am ajuns?