de Emanuela Mihailiuc

Povestiți-ne despre copilăria și tinerețea dumneavoastră.

Sunt născut în Liteni, județul Suceava, în anul 1957. Am crescut până la vârsta de 14 ani în Liteni, după care am plecat de acolo. Părinții mei erau agricultori, deținători de câteva hectare de pământ, deci au prins colectivizarea – o perioadă foarte urâtă, în ani ’50, ’60, ’70. 

Ce v-a motivat să treceți ilegal frontiera?

Motivele vin încă de acasă, pentru că mi-am văzut părinții mergând la lucru plângând și erau lipsuri foarte mari. Am știut de la părinți că perioada comunistă însemna diavolul, pentru că ne luase tot ce aveam. Ne-a lăsat casa și curtea.

Am plecat la școală la Reșița pentru că în Suceava nu aveam pe nimeni, nu cunoșteam pe nimeni, industrie era puțină, locurile erau ocupate. Neavând cunoștințe și nefiind extraordinar la școală, a trebui să plec în zona opusă a țării, într-o zonă industrială. La Reșița aveam câteva rude care au plecat acolo cu o generație înainte. Așa am ajuns aproape de frontieră. La noi s-a ascultat întotdeauna în casă Europa liberă, Vocea Americii, deci eram la curent cu ce se întâmpla în exterior. Nu citeam doar România liberă și Scânteia comunistă, în care ni se spunea că noi suntem cei mai buni, cei mai frumoși. Așa erau timpurile, însă n-am fost niciodată – nici eu, nici părinții mei – închiși la minte și ne-am uitat și mai departe de ce se spunea de partidul comunist. 

Era destul de greu la internat, mâncarea era destul de proastă la cantina școlii. Am pierdut o parte din libertatea pe care am avut-o acasă, pentru că eram închis în spațiul grupului școlar. Era ca și la armată, acolo se mânca, acolo erau atelierele, școala. Ca să scap cumva de “închisoare”, am activat la clubul CSM Reșița, ca atlet de performanță, timp de trei ani, cât am fost la școala profesională. Am încercat tot ce a fost posibil, pentru că am crezut la un moment dat că pot reuși să prind un campionat național și să pot să ies în străinătate, să pot rămâne cu o echipă sportivă. 

Aveam mulți prieteni care se îndreptau spre frontieră, știau despre ce e vorba. Chiar ne-am antrenat în vara lui 1974 împrejurul Reșiței, în câmp deschis, în pădure, pentru trecerea frontierei. 

Eu doar ce împlinisem 18 ani în februarie, iar asta se întâmpla în mai. Eram cinci persoane. Printre noi era și o fata. Eram eu, Ion Stoian din Bocșa, prietena lui, Lucia, și un băiat de la o școală profesională din Reșița, care locuia în Vărădia, și Costel, tot din Vărădia, cu doi ani mai mare ca mine.

Ne-am separat, pentru că – dacă ne prindeau – nu eram capabili să vedem ce se întâmplă cu fata. Dacă ajungeam pe mâna grănicerilor, știam ce ni se întâmplă. Ei erau din zona de frontieră și văzuseră cum erau tratați infractorii, cum erau tratați bărbații, cum erau tratate femeile. Se mergea de la bătăi, la violuri, depindea de context. N-aș fi putut să rezist la așa ceva și am format două grupuri. Noi am plecat în 1975, în noaptea de Înviere, pe 3 mai, dacă îmi aduc bine aminte. Am mers la Înviere și pe la 11 am plecat spre frontieră, de la biserică. Am reușit să trecem frontiera cu Iugoslavia, însă, spre marea noastră durere, ne-am rătăcit și am agățat două garduri de sârmă ghimpată, am declanșat lansatoare de zgomot, petarde. Era încă rece afară, ploua, era în plină noapte. Când s-a declanșat prima petardă, am crezut că se trage după noi și am alergat. Era ceață și o ploaie măruntă, nu se vedeam nimic. Ne-am trezit înfipți în al doilea deal de sârmă ghimpată. Dimineață am sărit peste gard, am știut că am trecut granița. Am văzut borna dintre România și Iugoslavia. Când ne-am uitat unul la altul, eram plini de sânge de sus până jos și toate hainele erau rupte. Ne-am trezit pe malul Nerei în Iugoslavia, însă nu eram siguri că eram în Iugoslavia. Ne-am ascuns toată ziua, am încercat să ne orientăm în teren, pentru că era rece. Ne-am spălat pe malul Nerei, am făcut foc, ne-am uscat hainele – așa rupte cum erau -, ne-am îmbrăcat și știam că nu trebuia să ne vadă nimeni din satele sârbești. Dacă ne vedeau, ne dădeau pe mâna poliției și ne dădeau imediat înapoi în țară. Mergeam numai noaptea. O săptămână am mers până la Belgrad, cu o grămadă de peripeții. Ne-au prins în gara mare din Belgrad în acceleratul de Viena. Am încercat să găsim un tren de marfă în care să ne urcăm, să ne ducem înspre Austria sau Italia, însă nu am reușit, pentru că nu am luat în considerare că alfabetul iugoslav era cel slavon. Și nici eu, nici prietenul meu nu făcusem rusă la școală, deci nu puteam să citim absolut nimic de pe vagoanele de marfă. Și am intrat în gară pe ascuns, pentru că aveam hainele rupte, și încercam să ne urcăm în podul unui vagon de pasageri, prin toaletă. Probabil că poliția ne-a văzut în gară, când încercam să găsim un vagon de marfă, și ne-a urmărit. A venit după noi și ne-am trezit cu poliția în spate, cu pistolul pus la cap. Ne-au prins, ne-au somat, ne-au întrebat de acte, ne-au arestat, ne-au judecat. Ei ne-au judecat pentru încălcarea teritoriului iugoslav. Judecata a fost print-un tribunal central din Belgrad. A fost un reprezentant de la ambasada română, un consul. Iugoslavii aveau două variante: dacă țara de origine refuza întoarcerea noastră, ei erau obligați să încerce să ne plaseze într-o altă țară; în cazul în care nimeni nu voia să ne primească, trebuia să depunem cerere, să rămânem pe teritoriul Iugoslaviei. Consului român a acceptat întoarcerea noastră imediată la frontiera română, după executarea condamnării în Iugoslavia. Am fost condamnați șapte zile de închisoare în Iugoslavia, la Belgrad. Apoi ne-au deplasat cu un autobuz de pasageri, Belgrad-Stamora-Moravița. Ne-au dus în vamă la Stamora-Moravița și ne-au predat pe mâna grănicerilor români. 

Apoi v-au judecat în public?

Securitatea iugoslavă ne-a predat grănicerilor și organelor române de securitate, ne-au luat cu un IMS, o mașină militară. Ne-au legat cu sârmă la mâini, cu mâinile la spate. Ne-au legat la ochi, ne-au pus cu burta jos în IMS, un militar în stânga, un militar în dreapta, și am plecat spre Unitatea Militară de la Oravița. Până la Oravița mi-am luat paturi de armă și bocanci la coaste; le simt și astăzi, și astăzi am probleme. Bătaie, de la militari în termen. Ofițerul care era în față spunea să dea mai tare. Trădători, așa spuneau, că am vrut să ne ducem în America, să ne trădați, infractori. Motivul pentru care ne loveau era că noi am trecut frontiera prin zona lor. Am trecut ilegal frontiera, dar nu scria nicăieri în lege că trebuie să mă bată. M-au prins, mă duc și mă judecă, mă condamnă așa cum scrie în lege, dar nu scria nicăieri în lege că trebuia să mă bată, să-mi rupă coastele, să mă nenorocească pentru toata viața. 

Am ajuns la unitatea militară, ne-au ținut o noapte în arest, ca să ne vadă toți militarii și ca fiecare să ne poată da câte un picior, câte-un șut în fund. Așa era procedeul, eram animale. Ne-au făcut dosarul penal. Maiorul Crăciun, el ne-a făcut dosarul cu schița pe unde am trecut frontiera, cu interogare în toată regula. Ne-au dus de la unitatea militară, pe la ora unu, legați cu cătușe, la procuratura din Oravița. Am făcut defilare prin Oravița, legați la mâini, cu doi militari înarmați în față și doi în spate, cu puști automate. Până pe la ora patru, cinci, ca să ne vadă toată lumea. Ei, de fapt, făceau circ ca să sperie lumea, să nu se ducă la frontieră. Ne-au plimbat pe toate străzile, apoi ne-au dus la procuratură și ne-au făcut mandatul de arest. Cum am fost bătuți, eram tumefiață la față, pe mâini eram negri. Procurorul mi-a spus “ai căzut pe scări, nu-i așa?”, ca să nu mai deschid eu gura și să spun că am fost bătut. N-am răspuns. Asta a fost singura întrebare pusă de procuror, dacă puteam să justificăm că nu am fost în Iugoslavia în perioada care era trecută în dosar. Era imposibil, pentru că ne-au adus serbii înapoi. Ne-au predat militarii la arestul poliției din Oravița. 

Maiorul Crăciun – pentru că am lăsat urme mari, am rupt sârme din gard, am declanșat lansatoarele și ei nu ne-au prins – a cerut judecată publică la Vărădia, ca să sperie lumea. Ne-au judecat în fața căminului cultural, ne-a prezentat oamenilor. A adunat toate satele din jurul Vărădiei. Ne-a dat exemplu: “Cine face ca ei, ca ei să pățească”. Cred că erau 200 de militari înarmați cu automatele, de zici că cine știe ce infractori eram. Judecata era o piesă de teatru, deoarece se aplica articolul 245 din Codul penal pentru trecere frauduloasă de frontieră. Pedeapsa era de la un an și șase luni la trei ani. Am luat un an și zece luni. Pentru că eram tineri și eram la prima infracțiune, nu ne-au dat maximul, dar nici minimul.

După aproximativ 10 zile petrecute în arestul poliției din Oravița, ne-au deplasat la închisoarea Caransebeș. Condițiile de viața erau mizerabile. Nici animalele nu erau ținute așa. Nu mai vorbim de mâncare, de spălat… Eram tratați exact ca animalele. Noi, frontieriștii, eram tratați mai rău decât hoții și criminalii, pentru că eram considerați trădători. 

Ați fost transferat la închisoarea din Gherla?

După o lună jumătate ne-au deplasat la Gherla. Ne-au deplasat cu bou-vagonul, așa se numea vagonul CFR de transport al deținuților. Era un vagon complet închis, nu avea deloc geamuri. Ne-au băgat de la Caransebeș și am făcut vreo trei-patru zile pâna la Aiud. O căldură, o mizerie, un miros… Toaleta era un capăt de bancă, la capătul vagonului, unde te duceai și-l ridicat, iar acolo îți făceai nevoile. Deținuții s-au separat pe categorii în vagon, pentru că erau criminalii, erau hoții, erau homosexualii, hoții de găini, bătăușii. Fiecare era separat. Noi, frontieriștii, eram într-un colț. A trebuit să coborâm la Aiud, pentru că a murit cineva. Nici n-am știut, a murit în vagon. Eram unul lânga altul, nu era aer. Până la Aiud nu au deschis vagonul deloc, la Aiud au deschis și ne-au ținut în carantină două săptămâni, pentru că le era frică să nu fie o boală contagioasă. Două săptămâni am stat în carantină la Aiud. De la Aiud ne-au deplasat cu duba, prin Cluj, până la Gherla. E o pușcărie de siguranță maximă, două-trei rânduri de garduri. Când am intrat acolo, am avut impresia că n-o să mai ies niciodată. Era de pe la 1700 cred. E ceva sinistru, ceva groaznic la 18 ani să intri într-o asemeanea pușcărie. Ne-au dus la Gherla la cererea maiorului Crăciun, pentru că acolo îi ducea pe cei mai răi dintre deținuții frontieriști: cei care erau cu gura mare, cei care nu regretau fapta. Când am fost întrebați dacă regretăm ce am făcut, noi n-am răspuns, am tăcut. Asta însemna că nu regretam ce făcusem. Pentru asta am ajuns la Gherla. În vara anului 1975, eram în jur de 300 de frontieriști primari la Gherla, iar un etaj mai sus erau recidiviștii – erau unii și la a patra încercare, alții s-au întors după familii și i-au prins. Cred că erau vreo cinci-șase sute în perioada aia numai în închisoarea de la Gherla. 

Cum erau condițiile la închisoarea din Gherla?

Munceam pe șantier la Dej câte 12 ore pe zi. Ne duceau cu camioanele cu coviltir, cu doi polițiști la capăt. Era muncă de sclavi. Se aduceau buruieni de la grădina închisorii și am văzut cum le spălau la cazan. Le spăla la robinet în curtea închisorii cu furca și arunca în cazan două-trei oase împuțite de la abator și făcea un cazan mare de supă. Dacă mai găseai două-trei boabe de orez sau de grâu în supă era bine, dar după alea trebuia să umbli cu bicicleta. Și turtoi, mămăligă la tavă: se punea făină de porumb și se uda cu stropitoarea, apoi se punea la cuptor. Când înghițeai, te zgâria pe gât. Totul era făcut ca să simți că ai comis ceva grav. 

În ce an ați fost eliberat?

Am fost eliberat înainte de Crăciun, în decembrie 1975; era și atunci eliberare condiționată, te elibera la jumătatea pedepsei. M-am întors la Reșița, dar nu terminasem școala profesională. Am fugit la sfârșitul anului trei, mai era o jumătate de lună și trebuia să îmi dau examenul de diplomă. N-am vrut să vin la Liteni pentru că eram tuns chel, așa ieșeai din pușcărie. La țară, lumea te arăta cu degetul, era ceva grav, mai ales în Moldova. În Banat era altfel, lumea știa mai multe, dar în Moldova și la țară n-am îndrăznit. A murit bunicul în perioada aia și nu m-am dus la înmormântare din cauză că eram tuns chel. N-am vrut să mă arate toată lumea cu degetul și, mai ales, că părinții și rudele au avut de suferit. Toate rudele celui care făcea închisoare pentru frontieră erau trecute pe lista neagră. Nu mai puteai să-ți dai copiii la facultate, la ofițeri, la poliție. Eu nu puteam să lucrez nici la CFR cu cazierul meu. 

În 1981, am făcut armata în România. În armată a fost chiar mai greu și mai mizerabil, pentru că eram cu hoții și cu frontieriștii – trei, patru eram într-o unitate militară, la Giurgiu, pe un șantier. Mâncarea era sub orice critică, șobolanii umblau prin barăci – aveai impresia că e bulevard -, murdărie, mâncare proastă, muncă multă. M-am eliberat de la armată și am avut probleme cu locul de muncă, chiar dacă am reușit să obțin o diplomă de electrician. Abia-abia m-am angajat la Întreprinderea Județeană de Gospodărie Comunală și Locativă, care se ocupa de apă, de canal, de ascensoare, de gaz. M-am angajat ca electrician la ascensoare cu un salariu de mizerie. 

Am văzut că nu se poate face nimic și am hotărât că nu e altă soluție decât să plec din nou, cu riscul de a fi împușcat la frontieră. N-aveam de ales. Nimeni nu-și imagina că, într-o zi, comunismul o să cadă. N-am crezut așa ceva și în 1981 am trecut din noi frontiera în Iugoslavia, de data asta pe la Naideș, foarte aproape de punctul de trecere a frontierii, cu alți doi prieteni. 

Înainte de asta, ați avut și o încercare eșuată de a trece frontiera?

A fost o încercare eșuată pe care nu am recunoscut-o, însă am fost bătut foarte tare de un ofițer care era căsătorit cu cineva din apropiere de Liteni. M-au luat din Moldova Nouă, din mașină, la Naideș. Nu au găsit nimic asupra mea care să dovedească faptul că voiam să trec frontiera. Eu aveam ce să caut acolo, pentru că eram din zonă – trăiam la Reșița. Și pentru că nu au găsit nimic, au vrut să dau declarație că am vrut să trec frontiera. M-au bătut o noapte. De seara și până a doua zi la amiază am luat bătaie, nu de la militari, de la ofițerii de la Moldova Nouă. Asta s-a întâmplat în 1978-1979. 

Ne-au dat drumul pentru că nu am recunoscut nimic. Am fost bătut, eram albastru. Iar mi-a rupt coaste, bataie serioasă. M-am întors la Reșița și mi-am văzut de treabă, dar securitatea era pe urmele mele. Nu puteam să fac nicio mișcare, nu puteam să ies din oraș, ca să mă apropii de frontieră. Până la urmă, am reușit să mă apropii de frontieră, mi-am găsit alți prieteni. Era foarte greu să găsești pe cineva de încredere. Singur era greu de plecat, că trebuia să mergi pe câmp, prin pădure. Am găsit doi prieteni – niciodată nu puteai fi sigur -, dar i-am găsit și am plecat împreună în 1981, în octombrie. Ne-a dus cineva cu o Dacie până la vreo 20 de km de frontieră, de vama de la Naideș. Într-o noapte am făcut pe câmp 20 de km și am trecut frontiera în aceeași noapte. Am reușit să trecem, însă ne-au prins sârbii după jumătate de oră după ce am trecut. Sârbii păzeau mai rău decât românii. Noi eram murdari, că era toamna târziu și am mers prin arătură plouată, eram plini de noroi. Din cap și până-n picioare, eram negri peste tot. Poliția nu a putut să ne bage în mașină, a adus o camionetă. Ne-a trimis în curtea poliției, în spate la biserica Albă, să ne spălăm. Ne-au dat un furtun, noapte, ne-am spălat, ne-am dezbrăcat în pielea goală în curtea poliției. Am stors hainele, că alte haine n-aveam, și ne-am îmbrăcat din nou cu ele și ne-au băgat în arest. Erau niște țigani români din Serbia care se băteau, veneau de la o nuntă, și ne-au scos pe noi și ne-au lăsat la intrarea în poliție, în hol. Am stat pe o bancă acolo până dimineață. Ăla a fost semn că nu ne dă înapoi în țară. Ne-au spus că nu se mai întâmplă același lucru. Eu am avut norocul să văd același securist sârb care m-a predat românilor în 1975. 

De ce s-a schimbat atitudinea autorităților sârbe?

Făceau ce voiau ei: când dădeau înapoi, când nu dădeau. Ei erau semnatari ai Convenției de la Geneva, dar semnatari erau și românii. 

M-au interogat și mi-a spus clar, pe la amiază, un ofițer care vorbea foarte bine românește, să nu zic la nimeni că am mai fost în Iugoslavia și că am fost dat înapoi. Nu voiau să aibă probleme în închisoare, pentru că erau foarte mulți români în închisorile de la frontieră, și nu mai dădeau înapoi. Toată lumea mergeam mai departe. Exact așa spunea. Nu spunea unde, cum, de ce, doar că mergeam mai departe. Pentru că am intrat ilegal în Iugoslavia, am fost din nou condamnați. Pe mine m-au condamnat 30 de zile – pedeapsa maximă la ei pentru încălcarea teritoriului. Eram recidivist, la a doua încercare, și am făcut închisoare 30 de zile în orașul Vârșeț, în condiții mizere, dar mai bine ca la români. Eram în jur de 40 de români în închisoare. După ce am terminat închisoarea ne-au dus cu autobuzul la Belgrad, unde am făcut închisoare prima dată. Acolo am mai stat încă 20 de zile. Eram în incinta închisorii, dar era o clădire în afara închisorii și eram doar fugarii din țările din Europa de Est. În fiecare vineri seara venea cu o listă și lua în jur de 40-45 de persoane. Știam că se pleacă cu autobuzul, dar nimeni nu știa unde. 

Mi-a venit și mie rândul după 20 de zile, am urcat în autobuz. Aș fi vrut să mă lase la austrieci. N-a fost cum am vrut eu, că nu puteai să ceri nimic acolo. M-au urcat în autobuz și toată noaptea am mers, până la frontiera austrică. Am făcut toată frontiera austriacă. În fiecare sat în care era post de poliție lăsa câte doi-trei, îi dădea pe mâna polițiștilor din sat. Noi am fost ultimii cinci pe care i-au dat jos, la Nova Gorizzia, aproape de frontiera italiană. Ne-au băgat în arestul poliției, dar au lăsat ușa deschisă. Am zis că miroase a libertate. Era pe la ora opt seara. După o oră jumătate a venit un microbuz, vorbea italiana. Noi nu vorbeam niciunul italiană, dar mai înțelegeam câte un cuvânt. Am mers sus, că acolo e zonă muntoasă. Am avut impresia că ne predă legat, prin vamă, dar nu. Au oprit într-o parcare, ne-au arătat o linie de înaltă tensiune și jos, pe partea cealaltă de munte se vedea o autorută, se vedeau mașinile. Și a spus că dincolo e Italia. Nu am așteptat de două ori, că am luat-o toți la fugă. Voiam să vedem cu adevărat dacă eram în Italia. Numerele de la mașini erau italiene. Am început să facem semn, dar nu oprea nimeni la două noaptea, pe autorută. Am mers până în Monfalcone în gară. Începeau să vină navetiștii și au văzut că nu eram îmbrăcați ca ei, că miroseam de la atâta stat în închisoare nespălați. Am reușit să comunicăm cu ei și ei au sculat polițistul gării. A venit ăla în chiloți, parcă eram în filme. S-a uitat la noi și a fugit speriat înapoi. N-a durat 10 minute, că au venit 10 mașini de poliție din oraș, de la Trieste. “Mâinile sus”, arme, ne-au percheziționat – nu aveam nimic. Ne-au întrebat dacă am stat în Iugoslavia, dacă aveam hârtii. Sărbii ne luaseră tot și le-au rupt. Nu aveam voie să trecem cu niciun fel de documente din Iugoslavia în Italia. Ne-au spus să nu zicem că am făcut închisoare la ei, deci era ilegală treaba. Ei scăpau de noi; ne duceau la frontieră ca să scape de noi, că nu știau ce să facă. Italienii ne-au făcut dosar la Monfalcone și ne-au dat bilete de tren. Ne-au dus la gară și au spus “via campo profughi di Latina”. Habar nu aveam unde e campo profughi. Ne-a explicat că trebuie să ajungem la Roma. E clar că nu ne-au dat bilete la trenul expres, ci la cel mai scârbos tren, la personal. Am făcut o zi și o noapte până la Latina din Trieste, dar eram bucuroși. Fără mâncare, fără nimic, ne-au dat doar bilete de tren. Am ajuns la Latina a doua noapte, la miezul nopții. Gara de acolo e departe de oraș, nu știam cum funcționează. La Roma am auzit deja vorbindu-se românește în gară. Erau băieți români de la camp care veneau în piață la Roma, veneau la ambasadă pentru emigrație. Am întrebat și ne-am lipit de ei. Am întrebat care e procedura, cum se procedează la camp. Ne-am urcat în autobuzele de oraș fără bilete; emigranții nu plătesc bilete. Oricum nu aveam bani, era ori pe jos, ori fără bilete. Am ajuns la camp la miezul nopții. Era un polonez care ne-a luat hârtiile pe care ni le-a dat poliția Italiană de la Trieste. Ne-a spus ca până dimineață să ne căutăm un loc în camo. Era o fostă unitate militară, unde să îți cauți? Ușile erau închise toate. Am stat pe niște bănci, afară, toată noapte – noroc că nu era frig. A doua zi ne-a luat în primire, ne-a dat cearceafuri, o pătură, o perină, și ne-au spus să ne căutăm locuri în barăci. Erau vreo 10 barăci. Era o dezordine, o mizerie, ceva groaznic, groznic! Nu te primea nimeni nicăieri. Am încercat să vedem cine e din Reșița, dacă ne cunoaștem cu cineva, și așa am reușit să ne plasăm în camere. Fiecare se plasa cum putea, nu erai repartizat oficial, nici vorbă de așa ceva! Erau doar barăcile alea vechi, care semănau cu cele pe care le-am avut în armată, la Giurgiu. Nu era nicio diferență în afară de faptul că nu erau șobolani. Altă diferență nu era. Grupurile sanitare erau distruse, era sub orice critică. Ni s-au făcut din nou actele și ni s-a explicat care sunt procedurile, ce facem. Ni s-a făcut un fel de buletin de lagăr, cu fotografie. Ne-a întrebat cine vrea să aplice pentru azilul politic în Italia. Eu am cerut azil politic. Am trecut trei comisii pentru azilul politic – trebuia să ai motive politice ca să ți-l dea. Eu am avut copia de la foaia de eliberare de la închisoarea de la Gherla. În baza acelei foi, că am făcut închisoare pentru trecere frauduloasă de frontieră, am obținut azilul politic, pentru că era încălcarea drepturilor omului. Azilul politic nu avea nicio valoare în Italia, pentru că italienii nu respectau nici eu Convenția de la Geneva. Trebuia să avem aceleași drepturi ca orice cetățean italian, mai puțin dreptul la vot. Aveam dreptul la muncă, dar nu mi-a spus nimeni nimic. 

Pentru mine, destinația finală era Statele Unite sau, în cel mai rău caz, Australia, nicidecum Canada. Niciodată nu m-am gândit la Canada ca destinație finală. Când am ajuns în lagăr, în ianuarie-februarie 1982, am discutat cu cei de acolo care aveau deja acte depuse. Știam că Noua Zeelandă și Australia erau complet închise din cauza crizei economice extrem de grave. Nu primeau emigranți. Pentru a pleca în Statele Unite trebuia să stai un an jumate-doi de stat în camp. Cel mai repede se emigra în Canada. Am profitat de ocazie și am zis că plec în Canada. Nu aveam de ales, pentru că în camp era mizerabil și nu aveai de ce să stai acolo. Albanezii se băteau; polonezii erau cei mai mulți în camp – ei veneau cu pașapoarte, ei niciodată n-au fugit. În comparație cu noi, românii, ei nu ar fi trebuit să treacă prin camp, în mod normal. Faptul că Papa era polonez, ei veneau în vacanță în camp – veneau cu cățelul, cu pisica, cu mașinuța, aveau Fiaturile alea mici 500, cu rulota în spate. Stăteau toată vara și toamna se duceau acasă, în Polonia, și veneau iar anul viitor, că mâncarea era gratuită în camp. Dacă aveau copiii, lor le dădea cazare gratuită la hotel. 

Cât timp a trecut de când ați făcut cererea să emigrați în Canada și până ați plecat?

Timpul maxim era de șase luni, se emigra destul de repede. Am lucrat la cineva în Italia, la negru, că nu aveam voie să lucrez, cu toate că aveam azilul politic și trebuia să am dreptul la lucru. Am lucrat la un  italian, care venise din Canada în Italia. El era născut în Canada, dar era de origine italiană, și a venit în Italia din cauza frigului din Canada. Era antreprenor în construcții, iar sora lui era secretară la ambasada canadiană. Am lucrat câteva zile pe un șantier și m-a întrebat unde emigrez. Eu am spus că în Canada și m-a întrebat dacă vreau să plec mai repede sau stau să se încălzească. Eu nu știam că e atât de frig în Canada. Eu i-am zis că, dacă pot să plec mâine, plec. Într-adevăr, eu am plecat mai repede decât toată lumea cu două luni. Cred că am plecat după cinci luni de stat în camp, în lagăr. Am făcut acte normale de emigrație, am fost la ambasadă de trei ori. Din momentul în care am părăsit Italia, am pierdut azilul politic. Trebuia să stau în Italia ca să beneficiez de azilul politic, dar – cum italienii nu respectau azilul politic – nu aveam de ce să rămân acolo. Ăsta a fost și faptul pentru care am emigrat în Canada.

Pe 9 martie 1982 am ajuns în Canada. Era furtună, un frig, -30 de grade afară! Am lăsat Italia înflorită, era primăvara târzie. Nu cunoșteam pe nimeni în Canada, habar n-aveam pe ce lume eram. În schimb, înțelegeam un pic limba, pentru că făcusem franceză la școală și chiar înțelegeam mai mult decât italiana. Am reușit să mă înțeleg la biroul de emigrație, să-mi umplu formularele. Erau o grămadă de formulare de umplut. Lumea crede și acum că e simplu, dar e foarte dificil – când ești într-o țară străină – să îți umplii formularele de emigrație singur, mai ales când nu știi limba decât puțin. Aici, într-adevăr, am avut ajutor; în primele șase luni ei aveau cursuri de limbă franceză. Ei considerau că am noțiuni de bază de limbă franceză și că aveam nevoie de trei-patru luni de suport, de curs de limbă franceză. Erau școlile foarte aglomerate, pentru că eram mulți emigranți și mi-au dat cursul aproape după un an de zile. În acel an, nu mi-au dat de lucru, nu puteam să fac nimic. Am mai lucrat câte puțin la negru. Dădeau un ajutor social, dar era minimul de plătit chiria și minimul ca să supraviețuiești. La un moment dat am vrut să mă întorc în Italia, că nu era de lucru. În 1982 nu era de lucru. Am făcut centru orașului Montreal ca să mă angajez undeva să spăl vesela și scria pe ușile restaurantelor “nu ne deranjați, nu avem de lucru”. 

Ați început să munciți după ce ați făcut cursurile de limbă franceză?

După cursuri, am fost la consulatul italian de la Montreal, pentru că aveam voie să mă întorc în Italia într-un an de zile de când am emigrat. Pentru că nu găsisem de lucru, nimeni nu te ajuta cu nimic, voiam să plec. Mai erau două luni până se încheia anul și puteam să mă întorc în Italia, să beneficiez de azilul politic. Cu ajutorul cuiva, am găsit un loc de muncă cu salariul minim, 4 dolari pe oră – schimb de noapte într-o manufactură care făcea capace din plastic. Mergeam până la muncă două ore, mă întorceam două ore; transportul până și de la muncă dura patru ore și opt ore eram la lucru. Dar era era ceva! Pe salariul minim, dar lucram. Încet-încet, am cunoscut comunitatea română, am întâlnit oameni din a doua generație de români născută în Montreal, am mers la biserică. Criza începea să se diminueze, lucrurile s-au mai aranjat. Am reușit după cam trei ani să îmi echivalez studiile, pentru că trebuia să dau examene din nou. O luai de la zero. Nu era nimic valabil; îți traduceau diplomele, dar trebuia să te duci la examene. Am reușit să-mi echivalez meseria. Era o diferență: în România, ca să lucrezi la ascensoare, trebuia să fii electrician; în Cadana trebuia să fii electro-mecanic de ascensoare. După aia am aflat de ce, diferența era de la cer la pământ. În România era un fel de ascensoare fabricate la București. Aici erau blocuri de 70 de etaje, ascensoare care merg cu 100 de kilometri pe oră, tehnologie sofisticată; era inginerie. M-am pregătit bine, am fost printre primii emigranți care au reușit să pătrundă în această meserie. A fost foarte greu. După trei ani am început să lucrez în meserie. De la patru dolari pe oră, cât câștigam înainte, am ajuns la 26 de dolari pe oră. Era salariul unui inginer. E o muncă de 24 de ore pe zi, pentru că se fac servicii de urgență. 

V-ați întors în România înainte de 1989?

M-am întors de patru sau de cinci ori. În 1983, mergeam la biserică. În Montreal, erau două biserici: cea comunistă, a părintelui Chișcă, și cea a legionarilor. M-am ferit de legionari, iar comuniștii… nu puteau să fie comuniști la Montreal, pentru că oamenii cu care am stat de vorbă erau născuți în Canada. Popa era venit din România. Bisericii îi spunea comunistă pentru că ținea de Patriarhia Română, ca doctrină religioasă. Nu a primit niciodată finanțare din România, noi ne-am finanțat pe banii noștri. Făceam mese, făceam dansuri, revelioane în subsolul bisericii. Banii adunați de la cununii, de la nunți, îi adunam într-un cont, iar de acolo plăteam salariul preotului și întreținerea. Erau și donatori români, care donau 400-500 de euro pe an. Am fost președinte la biserică timp de 12 ani – președinte ales. Eu am servit biserica în stil comunitar. Am avut impresia că se ocupă de limba română, de școală, de grădiniță, de copiii. Noi nu aveam altă asociație serioasă. La biserică erau două grupuri și m-au ales pe mine pentru că nu țineam nici cu unii, nici cu alții; am fost neutru și am făcut pace între grupuri. 12 ani am făcut muncă voluntară, însă am avut și eu suport de la biserică. În ’83, ’84, părintele Chișcă ne-a spus că ar trebui să ne reglăm cumva statutul față de autoritățile române, că vom avea nevoie, dacă vrem să ne aducem familiile sau dacă vrem să ne întoarcem în România. “Ori renunțați la cetățenia română, ori cereți pașaport cu domiciliul în străinătate.” Într-o miercuri ne-a dus părintele la Ottawa, la ambasada română. Erau două opțiuni: să renunț la cetățenia română – era un formular de completat și trebuia să plătești aproape 1000 de dolari canadieni și dura vreo trei-patru ani – sau să rămân cetățean român cu domiciliul în străinătate – era nouă dolari formularul. Alegerea a fost simplă pentru mine. Eu eram sigur că n-o să primesc, că am avut azilul politic în Italia, dar pare că nu conta sau că nimeni nu se uita la chestia aia. Mi-a ieșit după un an pașaportul românesc, cu care am venit în România. 

Prima dată am venit în 1984. Numai eu știu ce am visat, dar am venit acasă pentru că aveam ceva de rezolvat; am venit cu riscuri enorme. I-am zis consulului: “Îmi dați viza, dar – dacă nu mă întorc pe aceeași cale pe care am plecat – trec frontiera pe unde am mai trecut-o o dată și o să aveți de lucru cu mine. Dacă dumneavoastră credeți că nu e de plecat în România, spuneți, că nu mă duc”. Mi-a zis să tac, să-mi văd de treburile mele, să mă duc să-mi rezolv treburile și să nu vorbesc nimic în plus. Nu știam care e procedură, pentru că pe pașaportul românesc aveam nevoie de o viză turistică în propria mea țară, de la ambasada din Ottawa, care costa 30 de dolari. Părinții mei n-au știut că trebuiau să se ducă să declare la poliție, cu pașaportul, că un cetățean străin e cazat în casă la ei. Eu nu eram cetățean străin, eram cetățean român, aveam pașaport românesc. Cât am stat acolo, nu s-a întâmplat nimic, nu m-a chemat nimeni nicăieri. A fost liniște totală. Am reușit să ies din România, am ajuns în Canada, după i-a chemat pe părinții mei să le dea o amendă, de 10 000 de lei mi se pare, că au cazat cetățean străin și nu au declarat la poliție. Am depus o grămadă de memorii și de plângeri la ambasadă. Nici eu nu știau propriile lor reguli. Până la urmă, le-a dat 50 de lei amendă, că și-au primit fiul acasă. După aia, de câte ori m-am întors, se ducea tata cu pașaportul la poliție și îl înregistra.

Când veneați în România, care era atitudinea oamenilor față de dumneavoastră?

Eu mă păzeam să nu mă întâlnesc și să nu vorbesc cu oamenii, pentru că știam care dădeau raport. Într-adevăr, așa era. Când mi-am scos dosarul de la CNSAS, am văzut în dosar că era un număr enorm de oameni care dădeau note explicative la securitate: cu cine m-am întâlnit, cu cine am vorbit. Le făceam rău și celor cu care mă întâlneam, că îi lua securitatea în colimator. De câte ori mergeam acasă, mama dădea drumul tare la radio, să nu audă vecinii ce vorbim. Așa erau timpurile.

I-am descoperit pe preotul Vrăjitoru de la Liteni și pe preotul de la Montreal ca informatori. Eu i-am ținut partea preotului Chișcă. Toată lumea spunea să fiu atent, că e securit, iar eu le-am spus oamenilor că nu acuzăm pe nimeni dacă nu avem probe. Până la urmă, eu am fost cel care a venit cu probele. Nu s-a întâmplat nimic; el își vede de treabă. Cel de la Liteni încă face vrăjile lui, îi funcționează afacerea la fel de bine cum funcționa și înainte. 

Ați încercat să îi luați pe părinții dumneavoastră în Canada?

Părinții mei au fost de două ori în vizită în Canada, în perioada comunistă. Puteau să fi rămas amândoi, că erau deja la pensie. N-au vrut să rămână. Am avut un frate pe care l-am scos din România. Și el a făcut închisoare pentru trecerea ilegală a frontierei în 1972. M-am bătut cinci ani ca să îl scot din România. E o istorie foarte complexă. Am făcut două săptămâni de greva foamei în fața ambasadei române, în octombrie 1989. N-am știut că va cădea comunismul. Dacă știam, nu mai era necesar să fac două săptămâni greva foamei. Ei au venit cu ultimul avion care a plecat din țară, cu Tarom, la New York. Au ajuns în Canada cu o săptămâna înainte de Crăciun. 

Am trecut prin fața morții pentru a avea libertatea pe care o am astăzi. Eu sunt unul din miile de români care și-au câștigat libertatea trecând prin fața morții, prin pușcăriile din România comunistă. Am fost urmărit și bătut de securitate pentru simplul motiv că nu doream să trăiesc în lagărul comunist român! Alte mii de români nu au avut șansa mea; au murit înecați în apele Dunării, împușcați, bătuți până la moarte de granicerii români!