de Emanuela Mihailiuc, după un interviu audio de Alexandra Bardan

Puteți să îmi spuneți pe scurt parcursul dumneavoastră profesional, anii ’70-’80?

După ce am terminat eu liceul, am dat la Facultatea Mașini și Utilaje pentru Construcții unde am intrat, nu era mare problemă să intri. După primul an și un pic mi-am dat seama că e cam albastru cu matematica și cu fizica; aveam eu vedere în spațiu, având niște veleități artistice din copilărie – făcusem niște cursuri de pictură pe la niște case de cultură, mai scriam câte o poezie –  și am zis “mă, nu prea e de mine”, poate mai indicat ar fi o arhitectură, dar și acolo, mai complicat. Între timp, acasă, discuții mari și – ca să termin și cu discuțiile astea – m-am retras de la facultate, după care am plecat în armată, voluntar. După ce am venit, eram oarecum schimbat, ca orice om care face armată. Veleitățile s-au păstrat, au fost pregnante. Eram foarte înșurubat pe muzică, era vorba de perioada hippie. La noi – în ciuda faptului că te prindea pe stradă că aveai pantaloni evazați, că aveai părul mare și te lua miliția, te mai tundea – ne descurcam; s-au mai obișnuit și ei cu noi. Furia asta de început a trecut, pentru că a cuprins întreaga planetă. Perioada hippie a avut și părți bune, și părți rele. Părțile bune, în sensul că, numai dacă stai și te gândești numai la chestia aia… eram în plin război cu Vietnam și apăreai hippioții cu flori la soldați și mesaje. Ei mai făceau ce făceau în comunitățile alea, dar nu erau crime, nu-ți dădeau pe stradă în cap. Un hippiot era un om serios din punctul ăsta de vedere. 

Cu muzica, se făcuse un club în București, unul Z, casa de cultură “1 mai”. Bineînțeles că ne cunoșteam toți, îî cunoșteam pe băieții de acolo. Mai prezentam și eu muzică, ascultam reggae, Laxenburg, Europa Liberă – nu mai vorbim. Veneau discuri, la noi veneau discuri. Ascultam radio în ture, că dădeau non-stop, și notam. Dădeau ăia și câte un disc întreg și îmi notam. Îi dădeam lui Cristi și mi le aducea în 3 zile, că era aviator. Noi eram în comunism, nu conta. A fost o vreme a bișniței extraordinară. Mă trezesc cu o oarecare ofertă din partea unui băiat, la un cerc de teatru, la Ateneul tineretului: “hai să vorbesc cu profesoara mea”. Și culmea, de ce cred eu că s-a nimerit, unu Petrea Adrian făcuse primul club productiv pe bani – te duceai și plăteai o taxă –  de culturism. Era așa cum sunt sălile la noi acum, avea lucruri extraordinare. Mi-a zis: “nu facem noi o discotecă, facem un club – cu cotizații”. Aveam o sută de oameni, era o cotizație mică, dar se adunau niște bani; erau două zile pe săptămână – joia și sâmbăta, o chestie de genul ăsta. Era un ziar, “Săptămîna”, în care scria pe teme culturale un amic, George Stanca, și mă treceau și pe mine: Mihai Badea prezintă Zeppelin. Mândria mea personală este că eu am fost primul care a prezentat discurile în ordine. În 1969, toamna, am prezentat primul disc care a fost acolo, Deep Purple in Rock. În 1968 luase titlul de primul disc al anului. Ăsta a fost debutul clubului. N-am putut să facem în sala aia mare, fiind ocupată toată, nouă ne-a revenit barul, unde la bar era veselie mare, cu băuturi spirtoase. Acolo am prezentat – îmi aduc aminte cum stăteau pe jos, ascultau – discul care a luat premiul I în anul resprectiv, Led Zeppelin – One, care a fost decretată formația anului. Aveam două stații japoneze, erau un fel de pseudo-stereo, de 100 W, cu difuzoare extraordinar de performante pentru vremea aia, un microfon foarte bun. Aveai nevoie de microfon, așa era cu DJ-ul atunci, nu stăteai cu căștile pe cap. Mai stăteam și eu cu căștile, dar de obicei dădeam câte un album de ăsta, care era o noutate pentru toți, Jimi Hendrix. Toată treaba asta a durat până prin ’70, când a venit el de prin Coreea sau de prin China, când a zis băiatul “gata” și a dat o lege prin care ne tundeam fără nicio problemă, a doua prin care la radio să se dea jumătate melodii românești, jumătate străine. “Din astea străine, tovarăși, și din filme și din tot, jumătate latine, și jumătate anglo-saxone”. Am stat doar un an și ceva, însă au fost o grămadă de evenimente. Deci, la început, am căutat să ne adaptăm. Strada era plină de ambasade. Nu era o casă de cultură din asta de stat; din partea ălora…. nu-i interesa. Problema era că-ți era frică, mai vine vreo inspecție… Așa că vorbisem cu milițianul de vizavi, de la Ambasada Bulgariei, dacă vede pe cineva, să schimbăm muzica. Eram obligați să dăm românești. Fac un club să dau muzică românească, de asta pe care o aud la radio?! Într-un final am plecat de acolo. Cu ocazia asta am cunoscut o grămadă de băieți, de trupe. Culmea, în această perioadă au fost două festivaluri de pop la Sala Palatului, organizate de clubul de arhitectură, cu trupe românești. 

Partea de stradă unde stăteam eu, au dărâmat-o, un cartier superb, semi-evreiesc. Aveam un demisol, de vreo opt metri pătrați, făcut cu rogojină, ca să ascult muzica la un nivel mai tare. 

Să nu mai vorbim de spectacolele care erau la Sala Palatului, era ceva superb, se ținea până dimineață. 

Chestia cu muzica a durat ceva, eu îmi aduc aminte o chestie foarte tare. Aveam un amic care făcea studiile în URSS, Bravu Gheorghiu. După ce a terminat studiile, a venit pe aici și dintr-odată, direct America. Peste un an de zile, vicepreședintele nu știu cărei corporații. Băiatul ăsta, fiind acolo, tot făcea naveta. Adusese și o barcă cu motor. La noi costa 100 de lei, cum ar veni 10 lei acum, un disc de vinil, 200 de lei ceva mai grozav, iar la 300 de lei luai o specialitate, un Hendrix, un Zeppelin. La noi era un comerț înfloritor. De exemplu, aveam o întâlnire la Piața Romană la două noaptea, să iau discul să i-l dau unuia – nu știam cine e. M-au prins unii în beci, aveam două teancuri de discuri. Le-au numărat unii, erau 600 de discuri, două movile ca la intrarea în templu. Ale mele erau vreo 50 de discuri, să zicem, restul circulau. Băiatul ăsta le lua de la mine și cât îi spuneam, atât îmi dădea: “nici nu vreau să îți spun cu cât le vând eu acolo, la ruși”; cu discurile alea cred că și-a luat el barcă cu motor. Puteai să vii cu aur de acolo. Veneau ăștia cu verighete de aur, îmi aduc aminte, băgate în pasta de dinți. Băgau acolo ca să le poată trece peste graniță.

Cu muzica, a fost un fenomen la noi foarte dezvoltat. Dacă la noi a fost cum a fost, la unguri era deja dezmăț. La polonezi, la cehi, mult mai liber. La noi, dacă nu te adaptai, nu aveai ce să faci. Asta e toată problema. De asta românul e așa descurcăreț. 

După anii ’70, ați mai lucrat ca DJ?

Am terminat cu discoteca și, dintr-odată, tatăl meu era bijutier, un bijutier foarte important din Pitești, care în ’64 a reușit să vină în București, să se recăsătorească. Bunică-mea, dactilografă la aceeași cooperativă unde era el bijutier. Eu veneam pe la el, mă uitam, îmi plăcea cum lucra. Am zis să mă bag la bijuterie, că îmi plăcea și am avut o stea pe undeva, poate și talent. Am reușit în câteva luni de zile. În 1970, în septembrie-octombrie, m-am angajat la această cooperativă, mă trimite la un atelier – undeva pe la Piața Muncii, o vilă foarte frumoasă -, mă învață un meșter, Ionescu, îmi dă să fac cel mai greu produs, cel mai laborios, că lucram mai mult manual. În martie anul următor, când îți dădea beneficiu, al treisprezecelea salariu, îmi aduc aminte și acum, am luat vreo 400 de lei – i-am băut la Atlantic, nu știu pe unde, cu băieții. Banii ăștia au fost pentru patru luni de zile, pe care le muncisem în anul respectiv și, culmea, eram și novice. Eu nu făcusem nici școală profesională, eram necalificat – cum ar veni. A trebuit după să fac o școală postliceală, am prins o serie pe la Arad, apoi o școală de șefi de unități, de manageri cum ar veni. Eu pur și simplu am fugit de șefie. Șefia e cu responsabilități și mie îmi plăcea să muncesc. Nu-i o chestie la care poți să renunți, e ca mersul pe bicicletă. Am ținut-o pe treaba asta. Probabil că am avut și noroc. E o meserie bănoasă. Eu n-am fost, chiar așa, printre ultimii. 

Era căutată meseria de bijutier?

Când am deschis noi aici, în 1985, era Banca de Investiții vizavi, trebuiau bonuri de ordine. 

Fiecare avea o listă, că erai pictor bun, că nu erai, îți venea rândul la doi ani, La doi ani, însă, căutai să nu te pui rău cu următorii indivizi: cu partidul, cu UTC-ul, cu sindicatele și cu primăria și cu muzeul. Erau cinci posibil cumpărători. La doi ani de zile, unul dacă îți lua și tot mai scoteai banii. Oricum, ei se împrumutau în timpul ăsta la uniune. Toți mureau cu datorii, dar fără să se mai ducă la nevasă-sa să îi spună că are să le dea bani. Partidul plătește. 

Cea mai tare expoziție pe care am putut-o eu vedea în vremea comunismului, a fost prin anii ’80. Un băiat care era la mine în gazdă îmi spune “Hai să mergem, a scos Sorin Dumitrescu o expoziție trăsnet, cu Pink Floyd, chestii”. Întrăm la Dales, nu-mi venea să cred. Toate pop-art. Văd în dreapta, m-a furnicat pe piele, o cruce de lemn, mare, și sprijinită de un băț. Era puțin deranj și nu știam cum să le iau, dar am dat-o pe seama pop-art.  

Găștile de la arte plastice, exact cum eram noi cu Rolling Stones, ăia erau cu Beatles, și se băteau în Cișmigiu.  

N-am mai făcut discotecă. În anii ăia, ’70, proiectul de diplomă a unui băiat, Oto Bodnar, a fost discoteca și făcea selecție. Puteam să mă bag atunci, că era moda să mă bag. A deschis toate discotecile alea din Mamaia. Toată zona, perlele, Venus, Jupiter, Olimp, toate erau cu discoteci. Andrei Voiculescu, care a fost la Europa Liberă, el a făcut acest proiect și a făcut aceste discoteci pentru străini. Oto Bodnar e un personaj foarte interesant, ăsta a făcut un real bine și un real serviciu. Erau străini acolo, aducea bani la stat. 

În ce an a pornit treaba cu discotecile?

În ’70-’71, culmea, chiar după ce a venit ăsta (ceaușescu) de acolo. Aici în București nu erau, numai la mare. Erau unele în care se intra numai cu valută. Și din nord, și din sud, veneau din toată lumea, că era bine. Și hotelurile erau îngrijite, erau spălate. 

În ’80 a continuat cu discotecile?

La Ateneul tineretului eu aș fi putut s-o mai duc. Până să înceapă nenorocirea, Silviu al meu, care era cu băile de mulțime, vorbește cu directorul, care – pentru bani – făcea și pe mama și pe tata, și îi spune “băgăm și duminica o discotecă”. Băga exact ce luptam noi să nu se pună, muzica aia comercială. 

Se putea în comunism orice. M-am dus la Adrian Petre, care e un om deschis la cap, și îi spun “m-am gândit la o chestie: peste două săptămâni e Paștele, să facem și noi”. Intrarea era un leu, doi lei. Cel mai nasol a fost a doua zi, că i-au găsit pe ăia dormind pe acolo, au găsit sticle, au găsit cozonac, coji de ouă. În momentul în care vezi că ți-au reușit, le și guști, îți dau o forță. 

În anii ’80 a intervenit inflația de discoteci. Unde te duceai era discotecă. Era și la Ateneu. Eu spuneam de Jimi Hendrix, unde s-a născut, pe mama, pe tata, era și un pic de culturalizare. Mă duceam la biblioteca americană unde aveam doi prieteni care lucrau acolo și îmi dădeau discuri, îmi dădeau și filme. Pe unele le vedeam la Ateneul tineretului, pe altele le vedeam pe Dr. Lister, în Cotroceni. Pe aparat de proiecție, cu film, vedeai filmul ca la cinematograf. Era comunism, dar fiecare făcea cum vrea. 

Se banalizase. Nu mai era discoteca o chestie. Nu prea mai avea lumea răbdare. 

În continuare aveați muzică și erați tot timpul la curent?

Atunci am aflat de niște trupe care și acum mai sunt, 1:24:38 , de exemplu, toate discurile am, tot, am și filme. Un concert cu Linda Gerard, cânta de înțepeneai. 

Mai aveți discurile, vinilurile?

Nu le mai am. Pentru un singur disc îmi pare rău, din alea de care nu mai găsesc și care -dacă aș vrea să fac rost de el – m-ar costa o grămadă de bani. Am tot ce a putut să facă acest pianist, Lazar Berman, mai puțin un singur disc, un duble LP, la Carnegie Hall în care numai el cântă la pian, care acum costă o grămadă de bani, dacă te uiți pe internet la vinil. Pe ăla l-am avut eu, dar ajunsese rău, se auzeau mai mult scârțâituri. 

Mi se pare că apăruse și chestia cu mica publicitate și vedeai aparae, pe care, teoretic, le puteai lua de la shop, iar de la shop puteai să le iei doar dacă aveai valută. De unde ai tu valută? Tu, ca cetățean român, să ai valută aveai o singură posibilitate. Degeaba ai pe mama și pe tata, pe cutare, trebuia să ai un cont deschis de cineva din afară. Așa aveai acces la dolari, iar când mergeai la bancă să îi iei, trebuia să spui în ce scop, unde vrei, ce și cum vrei. Dura o zi întreagă să te ia la miliție și să te întrebe astea.

Am lucrat în zona Covaci-Gabroveni, care era strada cu bișniță. Aveam atelierul în Pasajul francez și o luam pe partea aia, iar vizavi era un gang – acolo era milițianul care mergea pe stradă, nu știu ce făcea. După ce își termina patrulatul – în timp ce patrula le spunea la bișnițari “șapte, vezi că vine miliția” -, în holul ăla, el băga într-o sacoșă niște cartușe de Kent. Eu, dacă aș fi vrut să vând o gogoașă pe Lipsani, mă aresta imediat. Toți de acolo erau băieții lor. 

Îmi aduc aminte  o chestie extraordinară de Congo. Un amic de-al meu, un evreu, mă cheamă odată, înainte de a pleca în Israel. Avea la el doi băieți din Congo, care veniseră cu o piatră – un milion de dolari era oricum; avea vreo 4-5 carate și era de claritate mare. Era într-un inel, ne-a rupt pe toți. El îmi zice, “în partea aialaltă mai am un băiat, un expert în pietre”.  Nu poți decât cu niște aparate să vezi ce e cu el; greutatea contează, caratul e conform greutății, 0,21 de puncte înseamnă un carat. Când vezi o dihanie din aia trebuie să știi totul. Cu aproximare nu prea merge. Am primit confirmare, dar să vezi! Îl mai sucește, îl învârtește, era un inel pătrat cu piatra rotundă, înăuntru era o poveste. Ăsta, dintr-odată, în întreabă de unde îl are. “Tatăl meu este măsurător”, a început el să îmi explice, iar din ce am înțeles eu, era din ăsta care măsoară teritoriul țării. Și-a dat seama, a renunțat, că dacă venea tac-su cu gașca… A zis “mai vorbim”, dar mi-a zis că nu îl ia, că vine tac-su. 

În anii ’80 nu era o problemă să obțineți muzică?

În anii ’80 deja terminaseră și ăștia cu jumătate muzică românească, jumătate din afară – a ținut vreo cinci ani. Era imposibil. Pe vremea aia mai puteai să asculți o muzică italienească, că erau o grămadă: Celentano, erau niște tipi colosali, francezi, la fel. Acum, la ei, cântă toți în engleză. Dacă stau să mă gândesc la muzica aia comercială, cât de melodioasă, cât de frumoasă era – și noi o detestam. Față de ce s-a ajuns… Erau foarte multe trupe atunci, dar era greu să spui care e proastă dintre ele. Acum au venit unele grămadă și dacă mai găsești una-două bune!