de Emanuela Mihailiuc

În ce an v-ați născut și unde ați copilărit?

M-am născut în 1955, în București. Toată viața mea am stat în București. Acolo am mers la școală și la universitate. O singură perioadă din viața mea am făcut naveta. Am terminat Facultatea de Filologie în București și am luat post la țară – cum se lua în vremea aia. Am făcut naveta vreo trei ani și ceva în județul Buzău și veneam doar sâmbăta, duminica în București. 

Spuneați că ați emigrat în ’86. Cum s-a întâmplat? Ați emigrat legal?

Am emigrat legal. Eu, personal, am plecat la soț. El a plecat cu cerere din România. În România, în 1977 a fost un cutremur enorm. Atunci a fost pentru prima oară când am auzit că se pleacă cu cerere. Eram la facultate atunci și țin minte că o colegă m-a luat deoparte, mi-a spus că le-au dat drumul cu cerere oamenilor care au fost victime la cutremur și care aveau rude în străinătate. În aceeași perioadă, Paul Goma – era un scriitor- s-a aliat unei mișcări, Mișcarea Sindicatelor Libere. Erau doi oameni, ingineri sau economiști, care au făcut ceva unic în România: au făcut o petiție către Ceaușescu. A fost o mișcare de emancipare a oamenilor care muncesc. Paul Goma, ca scriitor, a semnat petiția. Au fost foarte puțini care au semnat – intelectualii, în general. Ca să scape de acești disidenți, au început să le dea pașapoarte.

 În perioada aia, nu aveam pașapoarte; nu exista această libertate, să te sui într-un tren și să te duci să vizitezi. Se făceau excursii organizate, cu o asociație de turism, Asociația Automobiliștilor din România. Practic, nu aveai un pașaport individual, ci era o listă cu oamenii care conduceau mașinile. Puteai să mergi doar în țările din blocul comunist: la bulgari, la sârbi, la ruși. Mi se pare că la sârbi erau foarte suspicioși – nu toată lumea putea să meargă, pentru că sârbii aveau graniță deschisă cu Italia și o grămadă de oameni fugeau în felul ăsta. Puteai să mergi în excursiile astea o dată la doi ani. Foarte greu se ieșea din țară. Nu aveai această libertate de a te mișca. Erai complet închis în spatele unui zid de fier. Erai un om predispus să fii urmărit, să fii interogat, poate chiar închis. 

Fostul meu soț, când era student, a făcut cerere să plece. A zis că el vrea să călătorească. Eram dintr-o generație de oameni mai deschiși, care citeau foarte mult, care voiau să cunoască lumea. A făcut cerere și a suferit foarte mult din cauza asta. Nu l-au dau afară de la facultate, dar a fost hărțuit. Îi spuneau „Stai așa! Statul a investit în tine. Ești inginer, nu poți să pleci de aici.” El a reușit până la urmă, pentru că a persistat până la punctul în care l-au arestat. După ce a fost eliberat, i-au dat drumul din țară, pentru că nu mai voiau să aibă de-a face cu o persoană ca el. I-au dat drumul, dar i-au luat cetățenia română. El a stat fără cetățenie până și-a luat cetățenia americană. Erau niște pașapoarte pe culori. Nu mai știu… cel verde sau maro era fără cetățenie. 

Se mai putea întoarce în țară?

Nici nu se punea problema. Era o cale fără întoarcere. Plecai și nu te mai gândeai că poți să te întorci. 

Care au fost motivele pentru care ați decis să emigrați?

Motivul meu a fost să merg cu copilul la tatăl lui. Eram căsătoriți. În situația mea, am depus actele după ce a plecat el, ca să fim împreună ca familie. 

Rudele și familia dumneavoastră știau că urma să plecați?

A fost puțin mai complicat. Mama lui știa. Părinților mei le-am spus mai târziu. Eu eram în învățământ, iar dacă erai căsătorit cu cineva care făcea cerere sau tu însuți făceai cerere nu mai puteai să predai. Te scotea din învățământ, pentru că puteai să influențezi copiii cu ideilea astea necomuniste. Deși eram căsătoriți din ’81, iar el a plecat în ’85, nu am declarat la școală că sunt căsătorită. Știau numai cei mai aproapiați – părinții noștri, practic. Le-am spus puțin mai târziu, iar pe ei i-a afectat în diferite feluri la serviciu. Fosta mea soacră era economistă, lucra la comerțul exterior, și a schimbat vreo patru-cinci slujbe până a ieșit la pensie, pentru că avea băiat cu cerere, apoi avea băiat plecat în străinătate. La comerțul exterior avea legături cu China, cu Coreea de Nord. Nu erau legături economice cu Vestul, dar, totuși, nu mai avea dosar bun. Tatăl meu a ieșit la pensie după ce am plecat eu, iar mama a vorbit cu un director care i-a spus „fata a plecat legal, nu există consecințe pentru dumneavoastră, dar nu mai vorbiți cu nimeni”. Și a reușit să iasă la pensie când a fost nevoie. Consecințe erau tot timpul. Am avut prieteni la Chicago care mi-au povestit că membrii de familie care erau în armată au fost dați afară. 

Dumneavoastră ați fost afectată în vreun fel pentru că ați făcut cerere?

Au fost foarte uimiți, pentru că ei ne urmăreau. Au fost foarte uimiți că am fost căsătoriți atâția ani și ei nu și-au dat seama. Sistemul era foarte nesofisticat. Totul era pe hârtie, nu exista nimic computerizat. Chiar cu toată urmărirea lor, ei nu și-au dat seama. Ne-a ajutat pe noi și faptul că amândoi făceam naveta. Eu eram toată săptămâna la postul meu și el făcea naveta ca inginer în altă parte a țării. Ne întâlneam sămbătă seara și duminica, deci nu a bătut la ochi. În vacanțe toată lumea mergea cu câte un prieten, asta nu a bătut la ochi. Au fost foarte surprinși când am depus cerere. Sistemul era în felul următor: depuneai cerere, chiar dacă plecai la soț sau la alte rude; te duceai la secția de poliție de care aparțineai și luai un formular în care trebuia să declari absolut toate rudele posibile, vii și moarte. Eu, în perioada aia, am încetat să mai fac naveta, pentru că eram însărcinată, deci nu mai lucram. Nu mai aveam teama că o să mă dea afară.

Aplicația asta era în mai multe faze: formularele mici era prima fază, faza locală, la sector; dacă treceai de faza aceea, îți dădeau de la pașapoarte alte formulare mari, în care aplicai direct în pașaport. În prima fază, ei te chemau la comitetul de sector. Toți cei care depuneau cerere trebuiau să meargă acolo ca să fie intimidați și batjocoriți. În comitet era un securist de la poliție, lângă el era un milițian de stradă cu batonul de cauciuc pe masă și mai erau vreo două tovarășe de la primăria aia, care stăteau de umplutură. Tu intrai acolo și ei te întrebau pe cine ai, de ce vrei să pleci, de ce vrei să-ți lași țara. În cazul meu, individul care era securist îl cunoștea foarte bine pe fostul meu soț, pentru că el se lupta cu ei tot timpul. El a fost la secție mereu, până a fost închis și a căpătat formularele. El a fost foarte surprins și nu a putut să-și controleze surprinderea. A început să le explice celor trei de acolo cine a fost soțul meu. Eu le-am spus că suntem căsătoriți, că aștept un copil și că vreau să plec. La chestia asta n-a mai zis decât „bine, așteptați răspunsul acasă”. Între timp, ei erau organizați într-o rețea prin care spionau oamenii, mai ales pe cei pe care îi considerau ei cu potențial de rebeliune. Imediat au venit doi securști de la pașapoarte. Născusem, băiatul meu era de câteva săptămâni. Unul dintre securștii care au venit, era mai de la țară – țin minte că a scuipat copilul să nu se deoache – și am crezut că e cât de cât mai uman. Cert e că omul ăla a spus că îmi vor veni și formularele mari, și pașapoartele, dar mi-a spus că vor să țină legătura. Ei voiau să recruteze. „Noi o să ținem legătura, că ne interesează ce fac românii din diaspora”. Eu nu m-am certat cu el, pentru că nu era o bătălie pe care eram capabilă să o înving. I-am spus „sigur că da, dom’le”, dar în gândul meu…

Voiau să fiți informator?

Da, asta era ideea. Nu îți spunea direct, dar îți zicea „știți, poate că o să primiți un telefon”. Eu le-am zis  „sigur că da, stați că n-am nimic în mână deocamdată”. Al doilea securist care a venit era foarte înfipt și foarte agresiv. Eu aveam deja formularele mici și intrasem în faza formularelor mari, iar el nu știa lucrul ăsta, habar n-avea. Asta mi-a spus că ei nu comunică între ei. El venise ca să fie sigur că soțul meu nu face gălăgie la Europa liberă ca să mi se dea drumul. El venise să mă avertizeze, ca soțul meu să nu facă gălăgie în străinătate. Nu i-am spus că am formularele în sertar și l-am lăsat să plece.

După ce aveai pașaportul, te duceai la Consulatul american: interviuri, analize de sănătate – și eu, și copilul am trecut printr-o examinare. A fost ceva foarte interesant! Nu puteai să pleci decât cu Tarom. Eu am plecat când copilul meu avea șapte luni și aș fi avut posibilitatea să plec cu Pan Am, care costa mai mult, dar nu puteai ca emigrant să pleci decât cu Tarom. Când m-am dus să-mi pună viza americană pe pașaportul românesc, a trebuit să mă duc cu un teanc de bani – cu toți banii pentru biletul de avion, 22 500 de lei, echivalentul a aproape un an de salariu de profesor. Cu purcoiul ăla de bani trebuia să te duci la ghișeu să le arăți și să le spui că, după ce primești viza, te duci la agenție să cumperi biletul de avion. Toată chestia asta a durat un an. Se putea rezolva și în mai puțin timp, dar am avut copilul. Asta a fost decizia noastră: să nasc copilul în România și să beneficiez de ajutorul bunicilor. 

 Ați încercat să vă întoarceți în România înainte de 1989 sau să luați legătura cu rudele din țară?

Da, vorbeam cu părinții noștri regulat. Veneau unii la alții și sunam. Era scump și nu aveam bani așa mulți. Țin minte că te costa un dolar și ceva minutul cu România. Sunam când la unii, când la alții și vorbeam cu toți trei deodată. La început, cred că sunam o dată pe lună. 

Cu soțul meu vorbeam din clădirea telefoanelor, Palatul Telefoanelor. Intram într-o cabină mică, iar totul era monitorizat. Vorbeai să vezi că n-a murit omul. În cazul nostru, îi mai spuneam ce se mai întâmpla cu actele. Am avut o perioadă când putea să sune și acasă. După ce am avut copilul, vorbeam de acasă și suna mai des. La început, până și-a găsit serviciu, îl sunam eu. De acasă nu puteai să suni, trebuia să te duci la Palatul Telefoanelor, dar, dacă te suna cineva, puteai să vorbești de la telefonul de acasă. 

Nu s-a pus problema să ne întoarcem în țară, pentru că el nu avea cetățenie de niciun fel, iar eu am intrat la școală imediat. Eram amândoi foarte ocupați. Soacra mea a venit la noi într-un concediu, trei săptămâni. Pe vremea aia, resursele umane se numeau cadre. Ăla de la cadre de care depindea să-i dea drumul a avut o dorință: să-i cumpere soacră-mea o undiță cu mulinetă. Ne-am dus, am căutat și am găsit-o. Undița aia nu se strângea, era lungă. Cu aia s-a întors în România și ăla a fost foarte fericit că i-a adus o undiță cu mulinetă. După au venit părinții mei în America, erau deja la pensie amândoi, și au stat un an și ne-au ajutat cu băiatul. Când băiatul avea între trei și patru ani, a stat cu bunicii. Părinții mei au plecat în România în ’89, vara. 

Fostul meu soț a avut un sponsor în Saint Louis, Missouri. Acolo a stat el primii trei ani, iar eu cu băiatul, primii doi ani. Pe urmă ne-am mutat la Oklahoma City încă doi ani, pentru serviciul lui. Acolo m-am respecializat complet, am devenit asistentă medicală. După ne-am mutat la Chicago, unde stau din ’90. Aici am început să lucrez ca asistentă medicală la psihiatrie. Am făcut și master, și doctorat aici. 

A trebuit să faceți cursuri de engleză după ce ați emigrat?

Nu, limba am învățat-o amândoi dinainte. Am fost foarte determinați. Unde predam eu, în județul Buzău, am avut foarte mult timp să studiez. Eu am început școala imediat după ce am ajuns în America, iar soțul meu și-a găsit slujbă de inginer la două luni după ce a ajuns în America. 

Care au fost sursele de care v-ați folosit pentru a învăța limba engleză?

Erau două tipuri de metode: Alexander sau Ecosly. Ecosly se publica în România, iar Alexander cred că am împrumutat de la cineva – erau mai multe volume. Era o rețea: aveam o prietenă foarte bună care lucra la biblioteca americană. Oricine avea acces la biblioteca americană, dar erai filamt. Noi ne duceam la biblioteca americană să vedem știrile și filme. Era o anumită zi în care veneau casete cu știrile vechi de cam două săptămâni. În felul ăsta, știam ce se întâmplă în America, citeam New York TImes. Cu un an înainte de a pleca, am făcut engleza intensiv cu un profesor. Cât am fost gravidă mă duceam eu la persoana asta, pe urmă a venit ea la mine. Făceam spătămânal ore de engleză cu o fată mai tânără ca mine. La țară aveam o prietenă foarte bună, ea a studiat engleză, și făceam cu ea exerciții. M-a ajutat foarte mult faptul că am știut limba. 

În ’93 m-am întors pentru prima oară în România, pentru că mama mea era extrem de bolnavă. Mi s-a părut că totul este foarte încet, că totul este la un ritm foarte încet. După ce trăiești câțiva ani în America, îți dau seama cât de pașnică e viața în alte părți ale lumii. 

Noi am crescut cu Europa liberă în casă, zilnic, asta ne-a ținut cumva speranța. Și Vocea Americii prindeam la țară. Era o jumate de oră pe săptămână. Aveam un mic tranzistor și ascultam Vocea Americii seara, de la 8 jumate la 9, însă Europa liberă transmitea în românește de dimineață până seara – era o pauză doar în timpul nopții, de câteva ore. Transmiteau absolut tot, nu numai știrile. Un roman de-al lui Paul Goma a fost citit pagină cu pagină într-o emisiune ținută de Monica Lovinescu.