de Cosmin Pojoranu, editat de Oana Constantin

Ce îți amintești de la Revolta din Brașov din ‘87?

Eu am locuit în cartierul Steagul Roșu. Revolta a fost pe 15 noiembrie, care era ziua de alegeri, adică duminică. Toată lumea era acasă. Erau alegeri pentru președinție și aveai de ales între Ceaușescu și Ceaușescu. Se mima această stupiditate. Ei aveau nevoie de un fel de confirmare:

„Mai vreți să fiu președintele vostru?”

Asta se întâmpla atunci pe 15 noiembrie și oamenii au ieșit. Nu le plătiseră banii de nu știu cât timp și ăștia erau destul de nervoși pentru că după ce că n-ai nimic, nici nu-ți mai primești salariul să-ți iei trei chestii de care ai tu nevoie: vată și hârtie igienică. A ieșit un scandal legat de bani, de plata salariilor, pe care-l explică foarte bine în filmul lui, Tofan. (Documentarul Braşov 1987. Doi ani prea devreme, regizor Liviu Tofan) A fost spontan, adică oamenii din schimbul 3 s-au enervat foarte tare și au comunicat oamenilor din schimbul 1 și a degenerat toată treaba dintr-o poveste de salarii și de nemulțumire sindicală, într-o chestie împotriva sistemului.

Taică-meu lucra la CFR, era destul de șmecher. Se cheamă operator RCM. El n-avea niciun fel de treabă cu revolta, dar acolo era un bloc CFR într-o mare de blocuri ale oamenilor care munceau la Steagu. Și marea lor majoritate erau moldoveni, aduși din Vaslui, din Botoșani, de pe unde or fi fost ei. Li se spunea sârmari: se stătea pe tren când migrau în timpul foametei, după ‘47 a fost foamete în Moldova, și se striga „Sârma bă!” și toată lumea se așeza pe burtă, ca să nu-ți ia capu’ sârma respectivă.

Deci era Duminică, n-am știu nimic pentru că n-aveai de unde, dar la Europa Liberă seara au zis „Se întâmplă ceva în Brașov”. Și după care au început discuțiile pe scară, discuțiile în fața blocului: „Au fost ăștia la CJ și au aruncat cu cașcaval pe geam!” Adică toate legăturile pe care le făceau oamenii erau cu mâncarea, ăsta e nivelul, ca să înțelegi în ce hal eram noi cu toții atunci. Semnul bunăstării nu era să ai cărți. Lumea pe vremea aia, poate chiar unii dintre ei citeau, dar să ai salam de Sibiu și cașcaval… De asta povesteau toți cum s-a aruncat. Le-au aruncat la mulțime: „Și uite-i mă nenorociții ăștia ce au aici, în timp ce noi murim de foame! Ticăloșii de la CJ!”

Apoi au început să circule în primul rând toate zvonurile: „Băi, ați auzit că l-au luat pe cutare?” pentru că oamenii dispăreau pur și simplu. Erau extrași din familii, veneau la ușă miliția și îi lua și dispăreau. Unii erau luați la Miliție și ținuți în arest, cum au fost mulți dintre ei. Alții au fost deportați în Jiu, în alte părți ale țării și a început să circule inclusiv mitul că au fost radiați, pentru că într-adevăr câțiva au murit de cancer, și un cancer din ăsta galopant.

Și din momentul ăla sa dat drumul la treabă, adică a început să fie tăiat curentul mult mai mult decât era înainte, comparabil mai mult, ca pedeapsă. Stăteam tot timpul cu căzile pline de apă ca să poți să arunci în toaletă. Mâncare, ioc!

Și ce mâncați?

Nu-mi amintesc ce mâncam. Țin minte că aveam un pechinez. Păstram mezelurile pentru pechinez, noi nu mâncam, îi dădeam lui că știam că n-are ce să mănânce. Era tortură să găsești ceva de mâncare. Taică-meu se ducea de exemplu, în Sfântu Gheorghe sau în București să cumpere mâncare. Cu cartela de Brașov se ducea în Sfântu Gheorghe, unde în Sfântu Gheorghe nu era atât de nasol, și zicea „Sunt din Brașov”. și se despica coada, toată lumea îl lăsa în față și-i dădeau oamenii pentru că exista o super solidaritate. La București la fel. Oamenii înțelegeau ce se întâmplă.

Cum s-a simțit Revoluția din ‘89?

Toată lumea știa tot pentru că toată lumea asculta cu radioul dat blană tare Europa Liberă. Eram super fericiți! Eram copilă, maică-mea mi-a zis:

„Nu ieși nicăieri! Te omoară ăștia, nici nu se pune problema!”

Frate-meu era în armată. Eu am stat cu taică-meu acasă singură de pe 15 până pe 22. Și tot voiam să ies. Taică-meu mi-a povestit că el plecând dimineață cu trenul din Brașov, a ajuns la 12 și ceva la București, a coborât din tren și lumea urla deja „A fugit porcu’!” și el a zis „Care porc?” și în momentu ăla s-a oprit unu și a zis „Cum adică care porc, adică ce vrei să spui cu chestia asta? Cine ești tu?” Și restul de oameni au sărit să-l apere. Pentru că ei într-adevăr au fost rupți, nu existau mobile, nu exista radio pe tren să stai să asculți ce se întâmplă în țară. Apoi s-a dus frumos, a protestat și el. S-au întors super euforici în Brașov, iar seara s-a făcut primul comitet de bloc în care au ieșit cu ciocănelele de șnițele să protejeze blocul. Era haosu ăla dement! Bărbații erau cu ciocănelele de șnițele, femeile din nou, super solidaritate: „Mamă să gătim pentru… să facem!”

Când erai tu în școală, cum arăta o zi din viață? Ce se întâmpla la școală?

Se făcea școală și sâmbăta. Noi făceam șase zile pe săptămână. Eu în ‘88 am intrat la liceu. Aveam din septembrie până în noiembrie practică agricolă. Deci două luni de zile ne târau pe aici, în jurul Brașovului, la scos cartofi, varză, arpagic, sfeclă. Toți copiii erau mână de lucru pentru chestia asta. Și noi ne duceam acolo și mai ciordeam, că asta era ideea. Adică maică-mea îmi spunea, „Adu și tu niște cartofi acasă.” Adică asta era ideea să fie orice, că vezi tu cum te descurci cu arpagicul ăla, îl pui în grădină. Stratul din fața blocului, blocul era înconjurat de un teren, iar terenul respectiv era super cultivat. Își puneau varză, își puneau ceapă. Nimeni nu punea o floare, pentru că era risipă. Unii creșteau găini în balcon, alții creșteau porc în balcon. Da, au crescut porc în balcon! Puțea de leșinai!

Ce se întâmpla la școală?

Trezit de dimineață, mers la școală. Mie nu mi s-a părut vreodată că noi am fost ideologic îmbibați în vreun fel. Pe toată lumea durea în cur de ideologie și de comunism. Era doar de survival. Tu încercai doar să supraviețuiești, îți păsa de curu’ tău, de familia ta, îți creai rețele de oameni care ar putea să te ajute cu diverse chestii. Am o verișoară de rangul II care era handbalistă în lotul național și a fost la Olimpiadă pe la Seul. Fată umblată. Și ea avea video, era the shit să ai video. Eu n-aveam video, dar avea această persoană și se strângea tot neamul și tot blocul, se strângeau câte 20-30 de persoane, apropo de încăperile alea mici, și ne uitam la Pasărea spin, la Copiii porumbului la tot felul de urâțenii de filme și de videoclipuri muzicale.

Și de unde apăreau astea? Cum intrai în posesia lor?

Pentru că ea călătorea, fiind handbalistă în lotul național avea tot felul de deplasări și cantonamente prin alte părți. Ea își cumpăra video-urile și după aia acasă era o piață neagră a casetelor. Ea nu era dealer, dar într-adevăr erau dealerii de filme și de casete la care te duceai să-ți tragă casetele. Nu existau casete originale, foarte puține. Am avut noroc cu zona săsească, pentru că sașii plecați, vânduți ce Ceașcă, care până în ‘89 au tot plecat, trimiteau chestii rudelor rămase. Unele treceau printr-un miracol, sau poate tot prin șpagă, treceau blugi și casete și reviste Bravo.

Deci ai văzut reviste Bravo?

Am văzut reviste Bravo și știu că eram uimită pentru că făceau educație sexuală. La noi nu se discuta despre chestia asta. Explicau în revistele Bravo cum trebuie să ai grijă să te protejezi, cu bolile… „Uite ce vorbesc ăștia aici, nu le e rușine?”

Mergeai în excursii cu clasa?

Nu, pentru că nu aveam bani. Am fost într-una singură în ‘90, deci după ce se terminase drăcia.

Am făcut PTAP – pregătirea tinerilor pentru apărarea patriei. Ne-au târât prin Poiană la poligon de trageri. Ne-au pus să tragem, să învățăm. Am tras cu arma, a trebuit să învăț să fac chestia asta. Eram în clasa a VIII-a. Eu n-am apucat să fiu UTC-istă. Dar m-au făcut pionier direct, eram comandant de detașament, eram șmecheră. Am avut funcție! Și m-au făcut din prima, după care aveam tot felul de întâlniri. Ne îmbrăcam frumos, mie mi se părea uniforma aia vis față de uniforma ailaltă care era o mizerie. Și oricum era omor la găsit uniforme, țin minte că maică-mea începea panica prin August, că nu se găsesc uniforme, nu se găsesc manuale.

Se făcea careu?

Se făcea careu la pionieri, la liceu n-am prins careu niciodată. Și se făcea la niște ocazii speciale. La început când se făcea careul ne spuneau să aducem sticle și borcane, podbal. Podbal este o floricică galbenă și o foloseau ei pentru din astea medicinale, ceaiuri. Ne trimiteau când nu aveam de muncă la câmp să facem chestiile astea. Și existau părinții care aveau acces. Dacă tac-tu era inginer și era mai șmecher la el pe industria respectivă, putea să-ți facă rost de o cantitate enormă de fier vechi și atunci copilul acestui părinte era super băiat. Alții nu erau deloc super băieți.

Păi și ei ce făceau cu astea?

Le dădeau la stat. Era și reciclarea atunci, care acum nu mai există. Se strângea hârtie enorm de multă pe care ei o luau și o reciclau și făceau probabil hârtie igienică, sau nu știu ce dracu făceau din ea. Tu trebuia să strângi astea: sticlele și borcanele, hârtia, plante medicinale, castane ne puneau să strângem. Și se ocupau de obicei părinții, nu se ocupau elevii.

Era evident sistemul de caste: adică dacă erai copilul cuiva mai șmecher, clar aveai parte de un altfel de tratament. Se vedea din momentul în care îți alegeai clasa: dacă ești în A, ești la profesorul cutare. Eu eram în C, deci la săraci. În generația mea, în școala generală n-a fost atât de nasol cât a fost în liceu. În liceu ajunsesem până la G. Oricum pentru noi era enorm în liceu în Șaguna să ai G. Trecuseră din mate-fizică, electro, mecanică, deci era ceva uriaș.

Câți erați într-o clasă?

36-37-38.
Exista mate fizică, electro și mecanică. Mate-fizică eram noi ăștia cum ar veni mai șmecheri care avusesem notele cel mai bune, până în D, după care E-F era electro și G-ul era mecanică. În orice caz, noi am fi ieșit lucrători prin așchiere.

Ce înseamnă asta?

Nu știu! Nimeni nu știe ce dracului este prelucrarea prin așchiere. În orice caz, făceam SM – Studiul materialelor și UTLM care era Utilaje și tehnologia lucrărilor mecanice. Nu știu ce înseamnă astea, habar nu am. Ce se scotea pe bandă erau inginerii.

Limbi străine, ce făceați?

Eu am avut baftă. Eu am făcut engleză dintr-a V-a și în a VI-a franceză. Frate-meu a făcut dintr-a II-a franceză, dar din a V-a a început rusă.

Și ai învățat ceva?

Nu! Învățam engleză numai din muzică și din filme. Adică nimic nu s-a prins de mine în perioada respectivă.

Făceați și sport? Educație fizică?

Da, dar vreau să spun ce s-a întâmplat cu Cernobîl. Eu jucam baschet la școală, cred că era cea mai pitică din clasă și mi-am dat seama că la handbal o să mă omoare alea care erau niște animale de colege de-ale mele. Un sport extrem de agresiv, adică nu se compară cu baschetul. În perioada respectivă țin minte clar că jucam enorm de mult baschet, că stăteam foarte-foarte mult afară pentru că era vreme foarte mișto. 26 aprilie, nu? Primăvară, foarte frumos. Și noi aveam o gașcă foarte mare de jucători de baschet de diverse grupe de vârstă. Și atunci știu că am jucat zile și zile în șir până să aflu. Și când s-a aflat, a fost o isterie în tot cartierul pentru că toată lumea și-a dat seama că și-au ținut copiii expuși. Toți am fost acolo. Am primit o pastiluță de iod, atâta, o pastiluță la școală. Și am zis asta e acuma, n-o să murim cu toții.

Cum ai aflat, ți-au zis părinții sau ți-au zis la școală?

Nu! Europa liberă! Nu a zis nimeni nimic oficial. După aia au zis la școală când ne-au chemat să ne dea iodul. După care n-a fost niciun fel de discuție, adică nu ni s-a explicat ce s-a întâmplat, care e povestea. Ni s-a supus doar că ar trebui să stăm în casă. Să nu mai ieșim atât de mult, să evităm orele cutare și cutare. N-a fost o campanie de educare: urmăriți simptomele, duceți-vă la medic, hai să vă mai dăm, să vă ținem sub observație. Nimic. Și după aia n-a mai fost reluată discuția niciodată.

La școală se vorbea despre sistem?

Da, ne spuneam bancuri toți. Știam bancuri cu Ceaușescu. Erau tone de bancuri cu Ceaușescu. Și mai erau unele pe care le spunea taică-meu, care-mi plăceau mie foarte mult: Vin niște reporteri americani la o casă de bătrâni din România și îi întreabă pe ăștia;

Și cum este aici? Doriți să vorbiți cu noi? Suntem de la Radio Vocea Americii. Ne puteți spune cum vă simțiți?”
„Mă simt bine, bine!”
„Și au grijă de dumneavoastră aici?”
„Da, avem de toate.”
„Și aveți mâncare și medicamente?”
„Avem medicamente…” „Totul e perfect” și băbuța se oprește și zice: „Deci sunteți din America? Și ne ascultă toți americanii? Sunteți siguri că ascultă toți?”
„Da!” „Ajutor!” „Da!” „Ajutor!”

Ăstea erau glumele clasice.

Taică-meu tot timpul spunea bancuri politice. Toată lumea vorbea despre politică pe vremea aia, dar o politică din asta fără speranță, în același timp pe râs. Mai era un banc pe care mi l-a zis taică-meu: Spuneau ăștia la radio că capitalismul este marginea prăpastiei. Și taică-meu a zis „Și se uită în jos la noi!” Toate aveau conotații, dar în același timp oamenii erau solidari, mult mai solidari unii cu alții. 

Ați folosit vreodată Casa de comenzi?

Nu toată lumea avea acces la Casa de comenzi. Nu puteai pur și simplu să te duci la Casa de comenzi să ceri nu știu ce. Totul era o formă de cumetreală și de corupție super clară, iar tu cumva îți știai locul.

Mergeați și la schi în Poiană?

Te chinuiai să faci rost de o geacă, erau niște geci de puf de pinguin care erau la modă în perioada respectivă. Și mobuții erau niște chestii din astea rotunde, foarte groase, făcute dintr-un fel de burete, unele aveau și blană pe deasupra, și cu o talpă plată. Toată lumea avea. Mobuții erau super la modă și trebuia să faci rost de ei din Germania. Uneori reușeai să găsești și la noi.

Mai era o chestie foarte mișto, Mitropa. Mitropa era un tren și copii stăteau și așteptau și urlau. Mitropa venea de la sârbi și mergea la București și trecea pe la noi. Era un tren roșu, noi toți copiii îl știam. Și copiii stăteau lângă linie și urlau și ăia aruncau pe geam gumă, jur! Am văzut asta. Aruncau pachete de gumă! Deci oamenii știau.

Produse de igienă intimă existau?

Nu existau! Nu exista nimic pe vremea aia. Era jale maximă. Prezervative am văzut prima oară când au adus niște prieteni din Germania și am zis „Așa arată?” Noi spuneam „condoame”. Mi se părea ceva incredibil. Și trebuia să fii extrem de dementă ca fată atunci să ai iubit și să te culci cu el. Adică trebuia să fii totuși cucu să faci chestia asta. Era o inocență impusă și de ce vedeai în jur.

Muzică?                                                                                      

Aveam un amic foarte bun care avea magnetofon cu luminițe. Stătea lângă mine și țin minte că ascultam Modern Talking, Kim Wilde, și după aia am trecut pe rockereală. Eram pe Megadeth, Metallica. Ajungeau și din astea. Și erau și cluburi pentru că în Brașov fiind sașii mulți încă, intra un anumit tip de muzică și aveai acces la casete. Se făceau cluburi la liceu, am prins în a IX-a și a X-a. După ce terminam cele două luni de practică. Lucram la mașina de găurit și ne dădeau broboade ca să nu ne prindă părul, să nu-l smulgă din cap. Am lucrat la strung, am lucrat la menghină, și am făcut grilaje pentru liceul Șaguna. Eu le-am făcut multe din ele. Trebuia să îndoim niște fiare și bineînțeles că toate chestiile astea erau pentru noi un motiv de distracție. Munceai trei ore, dar restul era party, muzică. Totul se întâmpla la școală, în subsolul școlii unde erau atelierele astea. Venea lumea cu stația, cu magul. Erau niște party-uri foarte mișto. 

În materie de fashion ce exista atunci?

Se purta textila asta care se cheamă fineti. Este un material un pic mai moale la atingere pe care mame sau fete își coseau buzunare din etamină. De la pantofii care se purtau, se păstrau tălpile: recuperai talpa de la pantofii vechi și făceai corpul pantofului, îl croșetai. Toată lumea avea pantofi croșetați într-o perioadă. Că n-aveai de unde să îți iei pantofi. Asta vara desigur. Mai erau șireturile vopsite cu Rivanol. Rivanolul dădea o nuanță fluorescentă. Erau adidașii Romika din Bulgaria care se căutau în draci în perioada respectivă, și-ți vopseai șireturile și erau fluorescente. Super cool!

Foto: azopan.ro