de Ana Maria Harea

Cum arăta viața de zi cu zi în anii 80 într-o țară membră URSS

Vorbim de Republica Moldova, care și-a dobândit actualul nume oficial în 23 mai 1991. Din 1940 și până atunci s-a numit Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Viața în RSSM nu era fundamental diferită față de cea din România, dacă e să vorbim despre statul la cozi pentru mâncare, despre îndoctrinarea cetățenilor prin orice mijloace, despre accesul limitat la informații din afara țării sau despre vacanțele peste hotare.  

În RSSM cozile la magazin, aproape pentru orice, erau interminabile. Cei mai norocoși erau cei care aveau locul de muncă în proximitatea magazinului, căci știau când magazinul este reaprovizionat și puteau prinde un loc fruntaș la coada pentru produse alimentare. Mai mult, dacă o cunoșteai pe doamna vânzătoare, erai rudă cu ea sau ocupai o funcție importantă în aparatul administrativ sau financiar, șansele să prinzi cele mai râvnite produse alimentare creșteau considerabil.  

Un aspect fundamental diferit față de România are de-a face cu accesul la electricitate, apă caldă și căldură. În Moldova administrația de la Moscova avea grijă, sau cel puțin încerca pe cât posibil, să nu-și tină cetățenii nici în frig și nici în întuneric.   

 „Pe vremea comunismului nici nu reușeai să gândești ceva ce era contrar credințelor regimului”. (Rodica Harea a spus asta)  Dacă voiai să-ți spui părerea, iar aceasta divergea de cea a partidului, erai mustrat la ședințele de partid și blamat la locul de muncă, dacă nici așa nu-ți invățai lecția, atunci partidul cerea ajutorul Securității.  

Călătoritul în afara țării 

Suntem în 1989, în Repubica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), Raionul Telenesti, Satul Hirișeni. Rodica Harea muncea și atunci, ca și acum, în cadrul administrației publice locale. Rugată să compare traiul de dinainte de căderea URSS-ului cu cel de acum, ea ne-a spus răspicat că viața e clar mai bună acum, întrucât acum poți călători și gândi liber, ai acces la o multitudine de informații de peste tot din lume și nu în ultimul rând ești „stăpânul propriului tău destin”, adică nu ai nici o constrângere să fii sau să faci ceea ce vrei.  

Dacă aveai un spirit aventurier și voiai să călătorești în afara țării, dar nu în una dintre celelate14 state membre URSS, sarcina devenea destul de complicată, dar nu imposibilă.  Rodica Harea a reușit să plece, alaturi de alte 40 de persoane, într-o excursie în Ungaria și Iugoslavia în 1989, țări tot comuniste ce-i drept, dar nu membre URSS. 

Cum ajungeai să pleci într-o vacanță în afara țării? 

Înainte de toate, trebuia să fii exemplar la locul de muncă, căci sistemul nu ar fi lăsat un codaș să plece în afară. Apoi trebuia să depui o cerere la sindicate prin care să-ți exprimi dorință de a pleca într-o călătorie. Dacă erai norocos, sindicatele îți vindeau o foaie de călătorie, la un preț destul de piperat pentru acea vreme – 1500 de ruble. Cu acești bani ți se asigurau transportul tur-retur, cazarea la hotel, mâncarea, viza și din ei îți schimbau și niște bani de buzunar. Călătoriile se organizau doar în grupuri mari  și sub supravegherea ghizilor sovietici.  

Amintiri dintr-o excursie în Ungaria și Iugoslavia anului 1989 

Rodica Harea își amintește că administrația a infiltrat și un agent al Securității în grupul turistic, asta pentru a se asigura că nimeni nu este tentat să rămână peste hotarele țării și că grupul turistic se întoarce în formulă completă acasă. Desigur, a aflat despre acest detaliu abia la sfârșitul călătoriei. Și pe Rodica a bătut-o gândul să dezerteze și să rămână acolo. Însă chiar dacă și-ar fi dorit s-o facă, ar fi fost destul de greu: pe lângă agentul de la securitate care era cu ochii pe ei mai mereu, ghizii au avut grijă că în Iugoslavia să rețină toate pașapoartele grupului, documente pe care le-au primit înapoi abia la plecarea spre casă. „Fără nici un act de identitate la tine parcă te gândeai de două ori înainte să faci orice mișcare”, spune Rodica Harea. 

Turul a durat 14 zile și a implicat aproximativ 75 de ore de mers cu autocarul, dar și două drumuri cu trenul. 

Grupul de turiști a plecat din Chișinău spre Kiev cu trenul, iar de acolo spre Ungaria cu autocarul, unde, în cele 7 zile, au vizitat capitala, câteva mici orășele (Erd, Ercsi, Velence) și lacul Balaton. În Budapesta au vizitat câteva obiective turistice clasice – Palatul Parlamentului, Piața Eroilor și Monumentul Mileniului, Castelul Buda și câteva parcuri.

Întregul traseu  a fost plănuit în așa fel încât să evite teritoriile altor țări și implicit granițele acestora. Astfel, s-au parcurs sute de kilometri în plus doar pentru a evita teritoriul României si Bulgariei.

După săptămâna petrecută în Ungaria, grupul s-a îndreptat spre Iugoslavia. Prima oprire a fost Belgradul, unde au văzut Catedrala Sf. Sava, Vechiul Palat Regal și Piața Republicii din Belgrad. Din Belgrad s-au îndreptat spre Skopje, unde au bifat Parlamentul Macedoniei și monumentul lui Alexandru Macedon pe lista obiectivelor vizitate. La finalul incursiunii balcanice s-au oprit pe litoralul mării Adriatice, în Muntenegru. La întoarcere, autocarul a plecat din Podgorica spre Kiev, iar de acolo grupul a călătorit înapoi spre Chișinău tot cu trenul. 

Întreaga călătorie a fost liniștită și fără prea multe peripeții. Ca turist venit din Uniunea Sovietică nu prea puteai să comunici cu localnicii. Se vorbea foarte puțină rusă, iar asta se întâmpla doar în hoteluri. Ghizii erau cei care aveau grijă de cazarea la hotel, de biletele de muzeu și, bineînțeles,de turul oaselor. 

Rugată să rememoreze aspectele plăcute ale sejurului, Rodica remarcă frumusețea și istoria orașelor vizitate, infrastructura, splendoarea obiectivelor turistice și nu în ultimul rând, muzica și mâncarea tradițională. Una dintre amintirile și acum vii este cea legată de seara tradițională ungurească la care a luat parte: cântece maghiare, mâncare tradițională și voie bună, toate acestea pe o colină în apropierea hotelului unde grupul era cazat. Nici Iugoslavia nu a dezamăgit la capitolul culinar: în Muntenegru au fost la mare apreciere popularele mâncăruri din pește.

„Per total, călătoria a fost una reușită: am văzut locuri superbe, am cunoscut tradiții naționale, însă am un singur regret: că nu am avut niciun contact cu localnicii”, spune Rodica Harea. De ce? „Nu erai privit prea bine dacă încercai să interacționezi cu localnicii. Apoi, chiar dacă ai fi avut ocazia să vorbești cu ei, destul de puțini vorbeau rusă”. Interacționând cu localnicii, spune ea, spera să să afle mai multe despre istoria natională, și obiceiurile locului, sau poate chiar puteau afla informații despre locuri neobișnuite pe care ar fi putut să le vadă.  

* În Muntenegru, într-un orășel de pe malul mării Adriatice, grupul a avut parte și de o ieșire la o berărie. Muzică live, mâncare tradițională, bere de calitate și multă distracție. 

 Foile turistice ajungeau destul de rar pentru toți solicitanții. Rodica Harea ne-a spus că pentru a pleca a așteptat un răspuns de la Sindicate aproape un an.  În legătură cu prețul, 1500 de ruble erau destul de mulți bani luând în considerare faptu că salariu pe care îl avea Rodica Harea la acea vreme era 140/300 de ruble. Pentru a strânge suma necesară plecării, Rodica Harea a trebuit să ecomoniseasca ceva timp bani din salariu, dar a avut și ajutorul financiar al părinților.  

În Kiev nu au vizitat nimic, de la gară au plecat direct spre vama Chop, acolo au schimbat autocarul, cu care au călătorit pe teritorul Ungariei și Iugoslaviei.   

Ți-a plăcut acest articol?