Tudor Giurgiu: „Era și-un fel foarte interesant de a spune că eviți cenzura, prin intermediul metaforelor sau alegoriilor”

de Emanuela Mihailiuc

Tudor Giurgiu este regizor și producător. S-a născut la Cluj-Napoca în 1972 și a copilărit mai mulți ani la Sibiu, după care a revenit la Cluj. Despre mersul la cinematograf, casete VHS, regizori, actori, cântăreți și despre alte amintiri din copilărie povestește Tudor mai multe. 

Care au fost cele mai puternice amintiri din copilărie?

E, cumva, o copilărie particulară, pentru că am copilărit mai mult la Sibiu, deși m-am născut la Cluj. Pentru că părinții mei aveau jobul prin țară, ba la Băile Felix, mama – Mangalia, Tata – Cluj, cea mai bună variantă era să stau cu bunica. Am fost, probabil ca mulți alți copii, crescuți de bunici și am stat în Sibiu. 

Cred că toți anii ăia, de la doi-trei până la șapte ani, au fost interesanți, pentru că au fost petrecuți într-o companie feminină – cu bunica, mătușile, prietenele bunicii. Chiar dacă erau șapte ani sub Ceaușescu, până am venit la Cluj, la școala primară, n-am conștientizat situația grea din țară. Oricum, nu era încă foarte rău. Țin minte, de la Sibiu, că una din distracțiile mele favorite era să o rog pe bunica să mă ducă, să-mi dea un Pepsi, la Hotelul Bulevard, unde era un restaurant, o terasă. În fiecare zi, când mă scotea la plimbare, eu voiam Pepsi de acolo. Se găsea Pepsi, adică… 

Pobabil, cu micile complicități care existau în țară – mai cunoșteai pe cineva, care te mai ajuta cu carne, cu benzină -, eu am avut o copilărie, și bucata de Sibiu, și aia din Cluj, foarte ferită. Mă duceau la filme; atunci, la Sibiu, am și văzut primele filme din viață. 

Țin minte, când am avut șase ani, m-am uitat la primul (n.r. – meu) Campionat Mondial de Fotbal. Era Campionatul Mondial din Argentina și l-am văzut la un televizor Sport, alb-negru. Cu ideea asta, că televiziunea e alb-negru, mă obișnuisem foarte repede. Mi se părea firesc să fie alb-negru. Sigur că, odată, crescând și apărând televizoarele Telecolor, am fost printre primii curioși, să vedem, să ne înscriem pe listele interminabile pentru televizoare color.

După aia, când am venit la Cluj, pasiunea asta pentru mers la film a continuat. Mama avea un fel de legitimație de protocol, eliberată de firma asta, care aducea filme, Româniafilm – companie de stat. În felul ăsta puteam să îmi iau bilete din spate, de la protocol, pentru că erau niște cozi enorme pe vremea aia la film, când veneau premiere sau filme mari la Cluj.

Probabil, aș zice că până în 1982, până când am avut 10 ani, mi s-a părut o copilărie simpatică. Nu cunoșteam blocul. De abia în ‘79, pe la șapte ani, când m-am mutat la Cluj, am ajuns să înțeleg cultura urbană de bloc: să am prieteni în bloc, să ne jucăm, să facem toate jocurile posibile și imposibile. 

Părinții dvs. erau consumatori de filme sau de unde vine pasiunea pentru cinematografie?

– Nu neapărat. Bunica se uita la filme și în casa ei existau multe reviste cinema, erau faimoasele Almanahuri Cinema în fiecare an. Cumva, așa, m-am uitat acolo și mi-am cultivat pasiunea asta pentru film. Plus, la vremea aia, când eram mic, televiziunea română dădea foarte multe filme americane alb-negru – filme americane din anii ‘30, ‘40, ‘50, filme care erau non-ideologice, nu puneau probleme majore. Așa am ajuns să văd cu bunica marile filme în care au jucat Bette Davis și Audrey Hepburn, care au devenit actrițele mele preferate la vremea aceea. 

Nu a fost neapărat datorită părinților, ci datorită bunicii a apărut pasiunea de a merge la film. Ulterior, a continuat și la Cluj – fiind un mediu unde lumea mergea foarte des la film. Noi, la școală, mai chiuleam să vedem câte un film la multele cinematografe din oraș.

Vă amintiți un cinematograf la care mergeați mai des și cu mai multă plăcere?

– În Cluj, mergeam cam la toate sălile posibile, de la sala cea mai mare, care se chema Republica – acum se cheamă Florin Piersic -, până la niște cinematografe care nu mai sunt. Erau în centru, țin minte că se chemau Timpuri Noi, Muncitoresc sau Steaua Roșie. Îmi aduc aminte cu mare nostalgie de perioada… cred că erau anii ‘84-’87. Eu aveam în jur de 12-14 ani, când Ceaușescu a dat undă verde organizării acelor videoteci de cartier. Micii intreprinzători puteau să își organizeze în varii incinte videoteci, unde publicul plătea și vedea filme pe casete VHS – 90% din ele cu vocea Irinei Nistor. La mine în cartier, în cartierul Gheorgheni din Cluj, era o astfel de videotecă într-un complex, într-un fel de loc în care găseai și piață, și supermarket, și spălătorie, și atelier de reparații TV – era un fel de mini-mall, să spun așa, totul la un loc. Cred că la subsolul spălătoriei, lângă atelierul de reparații TV, era această videotecă, unde, n-am să uit niciodată, am văzut prima dată filmul E.T., a lui Spielberg. A fost o amintire fabuloasă, pentru că eram vreo 30 de oameni într-o săliță mică, om lângă om, ne uitam la filme americane, evident, dublate. 

Aveți idee cum făceau rost de aceste casete cu filme?

– Irina Nistor cred că explică cel mai bine și cred că s-a făcut un film despre experiența asta: Chuck Norris vs. Communism, al Ilincăi Călugăreanu. Era simplu, filmele veneau din străinătate prin intermediul piloților de avion sau stewardeselor. Ei aduceau filmele din varii teritorii. Exista o mini-industrie în București, cred, de dublare a lor și de împărțire a unor copii care ajungeau în toată țara. 

Cât de des se difuzau filme străine, față de cele românești, în cinematografe sau la televizor?

– Au fost perioade. În mijlocul anilor ‘80 era perioada de film american vechi. Inclusiv la cinema obținuseră o copie a filmului Pe aripile vântului, care a rulat cu casa închisă, cu cozi uriașe la Cluj, deși era un film vechi, din 1939. Exista o copie foarte bună la cinematecă. Spre finalul anilor ‘80, când la televiziune și cred că și pe ecrane vedeai doar filme din Blocul estic, comunist, sau din China și Coreea. Ne omorau la TVR cu filmele chinezești și coreene. Practic, era foarte greu să mai vezi film bun venit din țările vestice. Din cauza asta a înflorit comerțul la negru cu filme VHS, pentru că puteai să vezi Once upon a time in America, seria Nașul, puteai să vezi filme la care altfel nu aveai acces. Din când în când, mai veneau filme aduse de la cinemateca din București, aduse la Cinema Arta din Cluj – era o săliță unde se mai făceau seri de cinematecă, dar destul de rar.  

Care erau sursele alternative prin care puteați să vizionați filme sau să ascultați muzică străină?

– Surse nu prea erau, în afara acestui tip de comerț cu casete. Pe parte de muzică nu prea știu cum stătea treaba, pentru că ai mei nu erau neapărat mici rockeri, nici mari pasionați de muzică. Tata mai aducea (n.r. – casete audio). Venea din Polonia, se mai ducea la niște congrese de științe – el e fizician. Plecând prin Polonia sau prin Germania, mai venea cu casete audio. Așa am ajuns să aud de Whitney Houston, de Michael Jackson, de rock german sau de rock polonez. Cred că asta făcea toată lumea. 

În plus față de asta, mai era o sursă de informare foarte prezentă în zona Clujului: televiziunea maghiară. Eu n-am reușit să învăț maghiară, deși, cei mai buni colegi de bancă, culmea, au fost maghiari – și la ciclul primar, și la gimnaziu, și la liceu. M-am împrietenit foarte bine cu ei, dar n-am reușit să învăț limba. Cu toate astea, multă lume stătea și se uita la unguri, cum spunema noi, să vadă filme. Cred că, inclusiv, dădeau și muzică ce nu apărea la noi pe ecrane. 

Evident, apogeul pentru bărbați, în special, era atunci când apăreau campionate de fotbal. Eu devenisem ușor-ușor microbist, îmi plăcea fotbalul. Ne uitam la meciuri la unguri. Mergeam pe dealul Feleacului, într-o pădure, deasupra Clujului, unde veneau părinții noștri, audceau antene special făcute să prindă semnalul televiziunii maghiare. Stăteam în pădure seara, se făcea grătar, toată lumea se uita la meciuri. Asta a fost o experiență pe care n-am s-o uit, pentru că – oricând, indiferent că era campionat mondial sau finală de cupă europeană – toată lumea, cu mașinile, se pitea prin pădure, scotea televizorul Sport alb-negru sau chiar televizoare mai mari. Le cablau la bateria mașinii, stăteam și ne uitam la meci. A fost o experiență, pentru un copil, foarte specială, chiar dacă nu știam limba. 

Cu ce echipe de fotbal țineați?

– Eu țineam, inevitabil cu „U” Cluj, pentru că era echipa-fanion a orașului. Acolo am fost pe stadion, la primele meciuri. După aia, sigur, am prins perioada aia fabuloasă, în care echipele românești au avut niște succese incredibile în Europa. Rând pe rând, am ținut cu Universitatea Craiova, cu Steaua București și m-am stabilizat la un moment dat cu Dinamo București, pentru că am prins vremea când antrena Mircea Lucescu acolo. Echipa Dinamo de atunci a fost incredibilă și ascutam meciuri la radio. Ascultam Radio România, pentru că televiziunea nu dădea anumite meciuri ale lui Dinamo – erau la Hamburg sau Liverpool. Au fost amintiri foarte speciale din vremea aia.

Aveați obiceiul să discutați despre anumite filme cu prietenii sau cu familia?

– Da și nu. Probabil, între prieteni, discutam mai des, dar nu neapărat cu familia. Cu familia discutam: „Da, ne-a plăcut.”, „De ce ți-a plăcut?” Probabil, cu prietenii le disecam mai mult. În vremea aceea, raporturile cu părinții sau în familie se limitau la discuții despre ce-ai făcut la școală, despre subiectele care erau clasice de abordat și care, probabil, nu sunt foarte diferite azi. Știai că anumite lucruri nu vorbești, nu se vorbeau – faptul că ai mei ascultau Radio Europa Liberă, faptul că mai auzeai bancuri politice. Despre filme nu prea discutam, habar n-am de ce. 

În copilărie, aveați obiceiul să vă gândiți la anumite filme, să le analizați?

– Mă uitam, pur și simplu, dintr-o curiozitate. Mă uitam și la filme proaste, încercam să le văd ca un foarte tânăr și crud spectator. De abia undeva la liceu, când aveam 16-17 ani, văzând niște filme de cinematecă veche ale lui Roman Polanski sau Fellini, am ajuns să îmi pun întrebări de cum se fac filmele. Conștientizam că e un regizor acolo, în spate, care are o misiune, care, teoretic, știe ce vrea, care filmează într-un anume fel, care dirijează actorii, dar s-a întâmplat destul de târziu asta. 

Mai țineți minte ce filme v-au declanșat această dorință de a le analiza?

– Da, țin minte și acum. Am văzut un film al lui Roman Polanski, filmul lui de debut – se chema Cuțitul în apă, o dramă psihologică, alb-negru, făcută în Polonia. Apoi, filmul La dolce vita al lui Fellini, până la urmă și E.T. al lui Spielberb – o mostră de film popular care mi-a plăcut, m-a pus pe gânduri puțin legat de cum poate un regizor să creeze o lume de la 0, spunând o poveste atât de seducătoare pentru toate vârstele. 

Aveați vreun regizor, actor, pe cineva preferat, pe care îl admirați și îl urmăreați mereu?

– Eram mult prea mic pentru a avea astfel de alegeri. Oferta nu era foarte variată, adică nu puteai să zici: „Ah, îl urmăresc pe De Niro, pentru că l-am văzut…” Nu, se întâmpla să vezi pe sub mână filmele de început ale lui De Niro, Al Pacino sau Meryl Streep. Regizori nu știam la vremea aia, am început să-i cunosc cu timpul. Un moment esențial a fost când am văzut o mini-retrospectivă dedicată lui Fellini, la Cinema Arta în Cluj. Am zis „Uau, ce regizor!” Dacă vorbim de actori, ziceam că m-am atașat foarte mult de divele cinemaului american, de modă veche, să spunem așa – Bette Davis și Audrey Hepburn. 

Care e diferența, după părerea dvs., dintre cinematografia românească din timpul comunismului și cea contemporană?

– Mi se pare că la vremea aia filmele, în marea lor majoritate, erau foarte proaste. Lucrul ăsta cred că vine din lipsa de știință, de talent a celor care le făceau. Erau foarte puțini autori și oameni preocupați cu adevărat de ce spun filmele, de ce povesteau. Marea majoritate făcea filme la kilogram, comenzi politice, filme în care trebuia să se vadă tineretul glorios din țară, care era pe șantiere. Se făcea film mult și prost. 

Cred că de-abia în anii 2000, odată cu noul val românesc, nivelul filmelor a crescut, pentru că a început o altă perioadă, în care oamenii ce făceau filme au devenit preocupați de ce povești spun. 

La vremea respectivă, era și-un fel foarte interesant de a spune că eviți cenzura, prin intermediul metaforelor sau alegoriilor, dar, de cele mai multe ori, erau goale de conținut, erau foarte găunoase. Au fost foarte puțini cei care s-au ținut, care au avut coloană vertebrală și care au făcut filme care au și rămas, de fapt, în istoria filmului românesc, de la Lucian Pintilie, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc și încă mai sunt și alții. 

Era destul de dificilă admiterea la Academia de Teatru și Film (ATF). Ați dat la ATF după 1989, dar vă gândeați din liceu, poate, să aplicați la aceasta?

– Nu, niciodată. Dacă nu era momentul decembrie ‘89, cu toate schimbările brutale de direcție și cu sentimentul ăsta de libertate, de faptul că, teoretic, puteai face orice. Deci, dacă nu se întâmpla asta, probabil că n-aș fi dat. Nici nu mi-am pus problema să dau. Știam că n-am ce căuta acolo, e o facultate unde se intră foarte, foarte greu, unde sunt multe pile. Nu cunoșteam pe nimeni din domeniul ăsta, deci mă pregăteam să devin doctor, să dau la medicină. Cam ăsta era destinul meu, dar s-a întâmplat povestea din decembrie și totul părea că e posibil.

V-ați pregătit pentru admiterea la medicină sau, după ‘89, pur și simplu ați schimbat direcția?

– Da, a fost interesant că i-am anunțat pe părinții mei, undeva pe la final de decembrie ‘89 sau ianuarie, că vreau să schimb totul, că vreau să renunț la tot pentru ce mă pregătisem trei ani de zile. Au înnebunit, s-au panicat, au intrat într-o frică teribilă. Le-am spus că nu renunț la ideea asta cu regia. Au trebuit să caute pe cineva care să mă testeze. Și-au dat seama că nu mă pot ajuta – asta i-a terminat -, pentru că nu știau domeniul; mama e medic, tata e cu fizica. 

Deși m-am pregătit din ianuarie pentru Regie, examenul la film s-a decalat pe toamnă. Practic, aș fi putut susține și examenul de la medicină în vară, în iunie. Așa că am dat, totuși, la rugămintea lor, la medicină, pentru că lor li se părea foarte greu să intri la Regie. Am dat și la medicină, am căzut la 50 de sutimi. Am luat note foarte mari la fizică și chimie, dar am luat un patru și nu știu cât la anatomie. Cumva, am pierdut la 50 de sutimi, dar apoi, în toamnă, am intrat la Regie și asta m-a bucurat, că era exact ce îmi doream. 

Urmăreați videoclipuri sau producții de televiziune în perioada comunistă?

– Singurele lucruri pe care le urmăream când eram mic erau niște emisiuni de varietăți ale Televiziunii Române, care nu erau rele deloc. Erau foarte bine făcute, erau alb-negru, până să apară color, dar era singura ocazie ca sâmbătă seara să vezi niște muzică, chit că nu era live. Nu aveai, practic, ce să vezi. Videoclipuri prima dată am văzut pe o casetă VHS – erau mai multe videoclipuri legate unul după altul și zic „Uau, prima dată când văd clipuri filmate afară!” În rest, nu prea ajungeau. Ascultam muzică prin intermediul unor casete audio aduse în țară. 

Îmi aduc aminte cu nostalgie că vara, înainte să începem liceul, în special, în Cluj, mergeam la așa-numita practică agricolă. Erau vreo două săptămâni, unde fiecare elev de liceu era obligat să facă această practică. Probabil că puteai să o eviți dacă îți luai scutire medicală. Eu am avut șansa ca lângă liceul nostru să fie o livadă foarte mare de meri. Era o mare bucurie, de fapt, pentru noi că mergeam la cules mere. Evident că mâncam la mere de ne ghiftuiam, mai luam și mere multe pentru acasă! Aduceam un radio-casetofon portabil și puneam fiecare muzică de pe casete, fiecare ce mai primea de-acasă. Atunci am ascultat prima dată și George Michael, Roxette, CC Catch, Sandra și toate cântărețele și trupele care erau la modă. 

Într-un interviu, spuneați că, printre alte idei de filme, se află una despre Biserica Ortodoxă Română în comunism. De unde a pornit ideea asta?

– E o idee nu neapărat despre biserica în sine, că ar trebui făcut un serial în 100 de episoade. Gândul era de a face un film despre compromisurile istorice făcute de Biserică, ca instituție, cu regimul comunist. Mi se pare că în ‘89, după revoluție, instituția Bisericii și Patriarhia au ratat un moment istoric important – momentul în care ar fi trebuit să își ceară scuze pentru faptul că, cu câteva zile în urmă, când oamenii mureau la Timișoara, patriarhul Bisericii, Preafericitul Teoctist, îi scria telegrame de mulțumire lui Ceaușescu și îl încuraja în lupta lui împotriva elementelor… Ori asta mi s-a părut de neiertat, faptul că – în condițiile în care oamenii mureau – conducătorul Bisericii îi scria ode lui Ceaușescu. 

În plus, tot Biserica Ortodoxă a asistat implacabilă și nu a făcut prea mult pentru a opri dărâmarea unor biserici în București. În plus, felul în care a tratat cu Biserica Catolică preluarea proprietăților… În anii ‘50, mi s-a părut la fel, un moment istoric prea puțin cunoscut și despre care s-a vorbit prea puțin. Cred că Biserica Ortodoxă a ratat prin stăpânii și prin conducătorii ei un moment istoric de mea culpa, care ar fi fost absolut necesar. Dacă aș face vreodată un film, aș face despre relația între Biserică și Putere și despre compromisurile făcute în sensul ăsta. 

Care au fost provocările în producția filmului documentar Marele Jaf Comunist?

– A fost foarte interesant, pentru că a fost primul meu proiect ca producător. A fost și o coproducție internațională, cu parteneri importanți, cu televiziuni – cu ZDF, cu BBC. A fost foarte interesant să lucrez la proiect și, mai ales, să aflu multe despre acest eveniment istoric, jaful Băncii Naționale, despre care habar n-aveam. 

Pentru mine, a fost, deopotrivă, ocazia de a lucra cu Alexandru Solomon la un film important, dar, mai ales, a fost o lecție de istorie să aflu despre anii ‘50 în România, să aflu despre torționarii vremurilor acelora, despre Canal, despre multe aspecte despre care habar n-aveam.

Fotografie: televizoare la târgul TIBCO, 1976
Heirs of András Sütő  / Új Élet Magazine via. azopan.ro