Silvestru Pânzariu: „am făcut 22 de ani de navetă, noroc că a venit revoluția”

de Emanuela Mihailiuc

Silvestru Pânzariu mergea adesea la București pentru a vedea piese de teatru. În vacanța de iarnă din 1989 s-a dus pentru teatru, dar a nimerit la Revoluție. Profesorul Pânzariu mărturisește că s-a simțit mândru că a participat la primul moment în care mulțimea l-a huiduit pe Ceaușescu. Atunci lua sfârșit sistemul în care a fost persecutat din cauză că tatăl lui cârtea împotriva comunismului, același sistem care l-a anchetat și aproape l-a exclus din învățământ pentru că i-a trimis o scrisoare – nesemnată – lui Adrian Păunescu, în care îl critica.

Care au fost primii pași pe care i-ați urmat pentru a deveni profesor de limba română? V-a îndrumat cineva spre această meserie?

La noi e o tradiție. Și bunicul a fost profesor, și tatăl meu a fost profesor, așa că am mers pe o cale bătătorită, cum s-ar zice. Inițial am absolvit Institutul Pedagogic de 3 ani din Suceava, care acum a devenit Universitatea „Ștefan cel Mare”. Noi, practic, suntem fondatorii, prima promoție – în ’63. Apoi mi-am continuat studiile la București. Am terminat facultatea la fără frecvență. L-am avut printre cadre pe Crohmălniceanu, un profesor foarte bun, i-am văzut acolo și pe Eugen Simion, pe Nicolae Manolescu – ei erau asistenți în vremea aceea. În orice caz, a fost o experiență frumoasă. 

Apoi am început profesia la țară, la Frătăuții Vechi, un sat foarte frumos de lângă Rădăuți, la Zamostea, la Grămești. Nu aveam acces la Siret din cauză că tatăl meu a făcut politică împotriva comuniștilor. Normal, odraslele trebuiau marginalizate. Am făcut 22 de ani de navetă, noroc că a venit revoluția! După revoluție am intrat la liceu aici, la Siret, fără probleme alți 22 de ani. Practic, 22 de ani de navetă, 22 de ani de Siret. 

Naveta, bineînțeles, a fost ca vai de ea. Erau autobuze supraaglomerate, frig, mizerie. Mergeam numai cu autobuze, tren nu era, de unde?! Când făceam la Frătăuți, mergeam cu două autobuze, cu unul până în Rădăuți și apoi în Frătăuți. La Grămești și la Zamostea era autobuz direct.

A fost o perioadă grea nu numai în sensul navetei, ci și în sensul că noi, în timpul toamnei, pierdeam până la două luni pe câmp. 22 de ani am umblat aiurea pe ogoare, în septembrie-octombrie, câteodată ne prindea și noiembrie. Se făceau recoltarea a doua, recoltarea a treia a cartofului. Noi eram considerați așa… un apendice al agriculturii, noi și militarii. Ei, tot așa, erau convocați la muncile agricole. Și studenții la fel.

Profesorii doar coordonau activitatea sau făceau și ei muncă fizică?

Noi, bineînțeles, coordonam, dar mai puneam și noi mâna, mai căram și noi un coș, un sac, când eram mai greu. Nu era vorba de greutatea muncii, dar noi am fost coborâți la un fel de subclasă, ajutor al agriculturii. CAP-iștii, care erau foarte plost plătiți, nu prea se grăbeau să iasă, stăteau în casele lor, la căldurică, și râdeau: „Uite cadrele didactice cu copiii”. Și copiii veneau destul de puțini, erau reținuți de părinți acasă, deci era o mizerie. Copiii au fost buni, învățau. Ăștia de la țară învățau, erau simțiți, respectuoși.

Pe ce se punea accentul în programa școlară?

Pe toceală. Trebuia de tocit serios, la obiectele astea cu multe date. La română trebuiau să citească, să știe despre ce e vorba. Nu eram un zbir în această privință, dar tot îmi dădeam seama dacă a citit sau nu Baltagul sau Pădurea Spânzuraților, Ultima Noapte de Dragoste, Moromeții, Enigma Otiliei – astea sunt operele de bază. În primul rând, trebuia să acumulezi cât mai multe; ar fi fost mai bine să se facă mai multe experimente, practic, să te alegi cu ceva. La noi la liceu a fost destul de avantajos faptul că se făcea profil auto: ieșeau cu carnete de șoferi. 

Cum erau relațiile cu ceilalți profesori, ținând cont de atitudinea împotriva sistemului a tatălui dvs.?

Cam toți profesorii cârteau, nu prea erau încântați de regim, fiindcă era mizerie. Erau cozi la pâine, la lapte. Cartele, într-o țară agricolă… Noi eram o țară care produceam foarte mult din punct de vedere agricol. Ajungeam să primim tichete, cartele: un litru de ulei, un kilogram de zahăr, făină de mălai. Era de râsul lumii. Nu mai vorbim de cozi la salam. Portocalele erau ceva rarisim. Bananele, portocalele veneau numai de Crăciun. Apoi se întrerupea adesea curentul electric, te lăsa pe întuneric, pur și simplu. Economie. La blocuri le întrerupea și căldura. Era mizerie mare. Atunci, bineînțeles, publicul cârtea, nu era mulțumit. Și cadrele didactice, tot așa. 

Eu am avut de suferit, fiindcă, la un moment dat, am scris o scrisoare către Adrian Păunescu, care îl lăuda foarte mult pe Ceaușescu. Îi atrăgeam atenția pentru asta, că laudă un om care înfometează poporul, una, alta. Nu am semnat; vorba aia, curajul petiționarului. Dar Securitatea m-a găsit. Securitatea veghea, nu glumă! M-a găsit, m-au chemat, m-au anchetat; a fost ca în filmele americane. Eu negam până în pânzele albe, însă probele grafologice m-au trădat, erau specialiști în domeniu. Din cauza asta am fost exclus din partid. Atunci, cei mai mulți oameni erau în partid, membri ai Partidului Comunism Român. Am fost exclus din partid, a fost considerat rușinoș,  „uite, un individ educat de partid, format în anii noștri luminoși, să facă așa ceva, să pună la îndoială cuvântul secretarului general al partidului…”. Asta s-a întâmplat când am fost profesor la Grămești. Acolo am fost director adjunct; m-au dat jos din funcție imediat. Chiar circula zvonul să mă dea afară din învățământ, că au fost cazuri, au fost colegi de ai mei care au fost dați afară. Până la urmă, nu știu cum au ajuns ei la concluzia că rămân ăia în plopi, că nu au oameni; erau profesori numai cu liceu. Erau foarte mulți profesori necalificați. Eu eram printre puținii calificați, așa că au spus  „te lăsăm, dar fii atent ce faci în continuare”. Noroc că peste trei-patru ani a venit revoluția și am scăpat de calvar. A fost chiar un calvar comunismul ăsta. 

Totuși, mulți îl regretă, nu?

Îl regretă în ce sens… toți aveau de lucru, cică, și salarii garantate, pensii garantate. Chestia este că aveai de lucru și aveai un salariu cât de cât, dar nu aveai ce cumpăra. 

Care era relația cu familia dumneavoastră?

Bună, normal. De la taică-miu am învățat și am prins această  „dragoste” față de comunism. El a fost mereu mutat disciplinar. A fost profesor la Negostina, la Mănăstioara. Tot timpul mutat, dat afară, la cooperație – un fel de funcționar a fost la cooperație. Tot timpul era urmărit de Securitate, veneau, îl anchetau. Chiar un fost elev de-al lui a venit și l-a anchetat, destul de dur era. La mine a fost un fel de mediu intelectual. Bunicul- profesor, mătușile – învățătoare, profesoare, mama – învățătoare. Bunicul a fost și scriitor. Strada pe care stau se numește Silvestru Iaricevschi; eu îi moștenesc numele de Silvestru. El era pe jumătate polonez, jumătate ucrainean. A scris în poloneză, în ucraineană și in germană, că așa era moda atunci, în timpul Imperiului Austro-ungar. A murit în 1918, la 47 de ani, din cauza unei boli, în plină forță creatoare. 

Alt lucru foarte important: am fost în București la revoluție. Eu făceam raite în București, deoarece, în urma studiilor de acolo, mi-am dat seama că e un teatru de foarte bună calitate. Fiind îndrăgostit de teatru, trăgeam câte două-trei raite pe an în București. Pur și simplu pentru teatru mergeam. În 1989, pe 17 sau 18 decembrie, fiind vacanța de iarnă, am mers acolo, m-am cazat la un hotel mititel lângă Cișmigiu, hotel Opera. Am văzut o piesă, două. Știam deja unde să merg: Nottara, Bulandra, Teatrul Mic, Odeon, pe toate le știam. Când să merg în seara a treia, în 21, s-a suspendat piesa.  „Oare de ce?” A fost o manifestație mare în piața palatului și Ceaușescu a cuvântat, iar poporul l-a huiduit, pentru prima dată în viața lui. Nu-i venea a crede. Eu am fost pe viu acolo și am văzut totul pe viu. Chiar mă simt fericit pentru chestia asta, că am asistat la un moment istoric. Interesant e că m-am întâlnit în mulțime cu un fost profesor de-al meu de sport, tot din Siret. Nu ne venea a crede că ne-am întâlnit acolo, că ăștia îl huiduiesc.  „Cum se poate așa ceva?” Ceaușescu a dispărut, apoi au urmat manifestațiile respective, pe 22. Revoluția a învins, el cu elicopterul și-a luat zborul – am văzut și momentul ăsta – cu iubita lui nevastă și a plecat la Târgoviște. Credea că scapă. Poate că a fost procesul puțintel cam rapid, dar n-aveai ce face, fiindcă, dacă trăia, securiștii luptau până în pânzele albe să-l apere și să-l aducă la putere. Așa, el fiind mort, n-au mai avut pentru cine lupta. În privința asta, eu mă consider un om fericit, pentru că am urât, pur și simplu, regimul acesta. Învățământul era terfelit, făceam această practică fără niciun sens. De multe ori ne plimbam degeaba, nu mai aveam ce recolta, dar trebuia să mergi. Până nu spunea partidul să încetăm, nu puteam înceta. Până și televiziunea… exista un singur canal și două ore, din care o oră era închinată cuplului prezidențial. Noroc că noi prindeam Cernăuțiul și acolo erau emisiuni și în limba română, erau emisiuni și în limba rusă. Noi am învățat limba rusă de mici, că așa era moda atunci, din clasa a IV-a. Noi, dacă prindeam posturile acestea românești, bine, dacă nu, le prindeam pe astea rusești și tot pricepeam foarte bine. Presa iarăși… erau 3 Scântei: Scânteia mare, Scânteia tineretului și Scânteia pionierului. Numai prostii, numai propagandă, toate cuvântarile lui Ceaușescu. 

Care era atitudinea comunității față de profesori?

Profesorii erau respectați. Înainte exista o altă atitudine, iar elevii erau foarte respectuoși. Cei care erau mai obraznici mai primeau și câte o scatoalcă. Eu n-am dat niciodată, îi impuneam prin fizicul meu. Când apăream, era liniște. Erau mulți care îi băteau mai zdravăn la țară.

Noi eram siliți să participăm la învățământul politic. Noi trebuia să studiem toate cuvântările lui Ceaușescu, obligatoriu. Cine lipsea avea probleme; erau sancționați cei care lipseau. După ce că eram giftuiți cu știrile de la televizor și cu ziarele care nu scriau nimic, încă trebuia să participăm câte două ore pe lună la așa numitul învățământ politic. Nu mai vorbesc de parade, în special în orașele mari: la Iași, la București. Elevii erau scoși din învățământ să se pregătească, să rostească lozincile respective, cu tot felul de pancarte. Eram de râsul lumii. Celelalte țări socialiste și-au revenit, nu era așa o paradă și nu era cult al personalității, de exemplu în Polonia sau în Cehia. Eu am fost în toate țările astea chiar în vremea aceea și ne miram, că nu e portretul dictatorului. Mergeam în excursii organizate de ONT Carpați. Numai în țările socialiste făcea excursiile. Era greu să ajungi, dar era convenabil. Costa în jur de 3000 de lei, eu aveam salariul 3000-4000, deci puteam să-mi permit să merg, o dată pe an, să sacrific un salariu pentru excursie. Și după revoluție am călătorit foarte mult. Am mers în peste 50 de țări. Franța este slăbiciunea mea; la Paris am fost de șapte ori. 

Înainte de revoluție aveam bani pentru o Dacia, 70 000 de lei. Trebuia să te înscrii. Eu tocmai voiam să mă înscriu, când a avut loc revoluția și, apoi, banul scădea pe timp ce trece. Până la urmă am cumpărat un televizor cu banii ăștia. Dacă mai așteptam două-trei săptămâni, nici televizorul nu mai puteam cumpăra. 

Cum se comportau profesorii de istorie, știind că trebuie să ascundă atâtea lucruri?

Chiar era o problemă pentru ei. Eu am fost ferit de asta. Noi, cei de română, nu eram nevoiți să facem propagandă de asta. Unii profesori de istorie se simțeau jenați. Cât timp se preda istoria interbelică, de exemplu, sau medievală, el se lansa cum trebuie, dar cum revenea la istoria contemporană, știu că se plângeau unii.  „Uite, domnule, trebuie să spun așa și pe dincolo și băieții se uită la noi, își dau cu coatele, își dau seama că se zic bazaconii”. 

Ce surse cu informații veridice erau?

Europa liberă, sigur. Era singurul post prin care aflai ceva. Și Vocea Americii. Ea, după revoluție, a fost desființată fiindcă nu mai avea obiect. În schimb, Europa liberă a rămas. Era o sursă, într-adevăr, foarte valoroasă. Aflai adevărul. Posturile erau bruiate. Autoritățile comuniste aveau niște instalații speciale și bruiau, adică trimiteau pe unde zgomote, așa că auzeai cu dificultate, față de alte posturi care nu erau bruiate. 

Care e cea mai frumoasă amintire din comunism?

Evadările. Aceste excursii. Chiar dacă erau tot în țările astea din socialism, așa numitul lagăr socialist, vedeai parcă altceva, că trăiesc altfel polonezii, cei din Cehoslovacia, în RDG. Republica Democrată Germană, acum este băgată în Germania – era o bucată de Germanie stăpânită de ruși; am văzut trupe sovietice acolo. Ajungeai în Berlin, n-aveai voie să treci în Berlinul de Vest. Era împărțit în 4 zone, după victoria aliaților împotriva lui Hitler: zona americană, franceză, engleză și sovietică. Noi ne plimbam doar în cea sovietică. La poarta Brandenburg, prin care treceai în Berlinul de Vest, erau sovietici cu kalashnikov în mână. Aproape că îndreptau arma spre tine, amenințător. Pe acolo treceau anumiți indivizi, cu permise speciale, diplomați; oamenii de rând nu aveau voie. De multe ori, mulți germani încercau să treacă clandestin și erau omorâți. Au fost mii de oameni omorâți care au vrut să treacă în Vest. Mulți au reușit, tocmai de asta încercau. Mai mulți au reușit decât cei omorâți. 

Care e cea mai neplăcută amintire din comunism?

Urmărirea asta: te urmărea pas cu pas – orice vorbă, orice ziceai îndată se auzea. Erau informatori peste tot, informatori plătiți. Anchetarea asta a fost cea mai neplăcută, din ’85. Am fost luat la Securitate, la Suceava, timp de o săptămână. Nu m-au reținut, dar mi-au zis să vin în fiecare dimineață. Ajungeam acolo la ora 7 și la 18 îmi dădeau drumul. Mă anchetau 11 ore, cu o mică pauză la 13 – îmi dădeau voie să merg și să mănânc ceva. Adevărul e că nu m-au bătut, dar – în schimb – vorbeau urât, mă înjurau, mă amenințau:  „zbori din învățământ, ajungi la mititica pe 20 de ani”.