de Andrei Bulearcă și Adelina Miron

Cum te cheamă și câți ani ai? 

Mă numesc Bumb Antoniu Adrian și am 42 de ani.

Câți ani aveai la revoluție?

Cred că aveam 12.

Ce-ți amintești din Revoluție?

Îmi amintesc foarte bine momentul ăla dintr-un motiv foarte simplu, eram șocat. Chiar dacă eram la o vârstă fragedă, mă simțeam în adâncul sufletului un comunist adevărat. Nu îmi era foarte clar ce înseamnă „comunist”, știam că taică-miu e comunist, știam că mama nu e, ceea că mă șoca deci am crescut cumva îndoctrinat.

Îmi plăcea la școală, îmi plăcea statutul pe care îl aveam, voiam să fiu la un moment dat UTC-ist, eram pe o traiectorie foarte clară pentru mine. Îmi doream să cresc în societatea aia și îl respectam pe conducătorul suprem și în momentul în care s-a întâmplat revoluția a fost un șoc incredibil pentru mine.

Eram în grădină cu bunica și am venit în bucătărie să iau niște apă. Aveam în bucătărie un difuzor și aud că se întrerupe transmisia și niște oameni foarte agitați strigau: „Am învins!”. Pur și simplu nu am înțeles ce se întâmplă, m-am dus repede afară, am chemat-o pe bunică-mea. Au început foarte repede să zboare avioanele după momentul ăsta, în Câmpia Turzii era un aeroport foarte mare și au început să zboare MiG-urile. Mi s-a explicat cu cuvinte foarte puține că niște teroriști vor să preia puterea. Lucrurile s-au precipitat foarte tare, dintr-odată teroriștii au devenit ăia buni și au apărut alți teroriști, eram total confuz. Simțeam tot felul de lucruri contradictorii. Pe de o parte știam că tovarășul Ceaușescu și soția lui erau cei buni, pe de altă parte apăreau la televizor o serie de oameni care spuneau cu totul altceva: „Dictatorul a fugit, suntem liberi!” și așa mai departe. A durat câteva zile până am realizat că era bine ce s-a întâmplat, adică o să fie filme, o să fie desene.

Cum s-au schimbat lucrurile imediat după revoluție?

S-au schimbat în rău într-o primă etapă pentru mine. Eu am trăit bine în comunism. Maică-mea era farmacistă, pe atunci nu mergeai la farmacie să-ți cumperi medicamente pentru că nu existau. Vorbeai cu farmacista, făceai troc, spuneai „Iată, eu lucrez la alimentară, am banane. Tu ce dai la schimb?” Și noi în permanență am avut în casă ce ne trebuia. 

O să dau un exemplu care mie mi se pare ilustrativ pentru poziția mea de tânăr viitor comunist, ca să se înțeleagă de ce mă simțeam eu bine în postura aia. Totul a început prin clasa întâi când, la un moment dat, mama mi-a dat un pachețel și mi-a spus „Uite, duci tu pachețelul ăsta la tovarășa învățătoare, știe ea despre ce e vorba.” Și a început un ritual care se repeta în fiecare lună.

Cam pe la aceeași perioadă tovarășa învățătoare mă ruga să aștept după ore și îmi spune „Te rog frumos să îi spui mami tale că mi s-a terminat vata.” Câțiva ani a mers așa până când, undeva pe la două noaptea, strigă o vecină la poartă. Începe să îi explice mamei, de față cu mine, o problemă foarte gravă pe care o avea „Pleacă sora mea până la București și nu are cu ea un pic de vată, nu poți să ne dai un pachet?”  Mi se încurcă puțin circuitele și o întreb pe maică-mea:

„Care e faza cu vata asta? Ce face sora vecinei cu vata în tren?”
– „Nu mai pune tu atâtea întrebări, du-te și culcă-te.”

Eu m-am învolburat, am început să mă întreb ce face tovarășa cu vata. Am insistat. „Vata e o chestie foarte importantă, te poți tăia.” Am plâns. Moment în care a venit bunica în camera mea și a vrut să mă pacifice „Îți spun eu cum e treaba cu vata, dar să nu mai spui la nimeni…măi Toni, fetele, o dată pe lună au o problemă, le curge sânge din puță.” M-am blocat. Nu am înțeles dacă e o glumă.

M-am dus și le-am spus prietenilor, firește, și au râs de mine. Era un șoc informațional pentru mine, mai ales că era dublat de faptul că mi-am dat seama brusc că acel pachețel pe care îl duceam tovarășei era foarte important și am început să mă întreb dacă nu cumva acest rol de intermediar pe care îl aveam nu mă ajuta pe mine să am rezultatele foarte bune la învățătură pe care le aveam. Mi s-a confirmat asta când am ajuns în clasa a cincea și nu mai aveam legături strânse cu tovarășa învățătoare, am început să am note foarte slabe. În momentul în care a venit revoluția, toată nebunia asta cu detașamentele, pur și simplu a trebuit să mă reorientez vocațional. 

Cât ți-a luat să îți dai seama care erau beneficiile democrației?

Primul lucru bun a fost că s-a dat Superman la televizor. Asta a fost extraordinar. S-a dat și un film de Sergiu Nicolaescu în care era o scenă de nuditate, chestie care m-a surprins foarte tare. Mi-am dat seama că din punct de vedere al divertismentului regimul ăsta e mult mai bun. E evident că Occidentul de care începeam să aud are lucruri foarte interesante. Dar a intervenit imediat frustrarea sărăciei pentru că dintr-o odată banii aveau valoare și nu mai aveam bani. Copilăria mi-a fost dominată de sărăcie. Frustrări uriașe pentru că au început să apară copii cu bani la școală, iar eu aveam o pereche de papuci care se rupea. 

Cum era dedublarea? Simțeai diferența dintre cum te comportai la școală și cum te comportai acasă?

Nu problematizam la vârsta aia. Singura chestie care nu era în regulă în familia mea era că tata asculta Radio Europa Liberă, dar eu nu știam care e treaba cu postul ăla de radio care sună fâșâit. Nu am avut probleme cu dedublarea socială. 

Ce poți să ne mai povestești din școală?

La câteva luni după revoluție au început să apară ajutoarele, veneau ajutoare din străinătate cu tirul. Ne trimiteau haine, rechizite, mâncare. Primeam și creioane care mai aveau trei centimetri, dar erau și alea foarte prețioase. Primeam pixuri, în comunism nu aveam pixuri, scriam cu niște creioane de o calitate absolut execrabilă și cu niște stilouri care de fiecare dată scăpau cerneală. Când au apărut pixurile, era bătaie pe ele. Cele mai valoroase erau creioanele chinezești, așa cum le spuneam noi, cu radieră. Țin minte că a apărut cineva cu trei creioane cu radieră, de bună calitate și a primit de la un prieten pentru un creion o colecție întreagă de timbre. Singura chestie care era și mai valoroasă decât creioanele erau paiele. Era fabulos să îți bei sucul cu paiul. Mi-am dat toată colecția de 50 de fotbaliști de la gumele cu surpriză pentru un pai. 

Momentul cel mai șocant pentru mine a fost când a venit un tir cu conserve de fasole care au fost depozitate la școală li păreau o marfă foarte valoroasă. La un moment dat eram toată clasa lângă acel depozit care avea gratii și ne-am dat seama că respectivele grati se pot ridica. Și așa în joacă un prieten a luat o conservă de fasole și după aceea ne-am întâlnit să o mâncăm. Dar a apărut dilema morală, ne-am hotărât că nu o mâncăm. E foarte bine că nu am mâncat-o pentru că următoarea zi a venit un profesor și a spus că s-a furat fasolea și că o să vină poliția să facă o anchetă. Ne-am întâlnit din nou după școală, absolut panicați, și nu știam ce să facem. Dacă să o aruncăm și să ștergem urmele, mai bine să o mâncăm și să aruncăm numai tabla. Așa că într-un delir de curaj am mâncat fasolea, a fost absolut groaznică, am fost foarte dezamăgiți. 

La o săptămână după se anunță careul. Tema careului era faptul că s-au găsit hoții și vor fi aduși la careu. Mare a a fost surpriza noastră să aflăm că nu noi suntem hoții, că niște băieți mai mari au furat în jur de 100 de conserve. Respectivii băieți au fost duși la școala de corecție.