15 ani în 1980

Când ați pus prima dată mâna pe un aparat de fotografiat?

În 79, în toamnă, taică-miu a luat o carte mică, „Pasiunea mea, fotografia”. Aveam 14 ani, abia îmi luasem buletinul. După ce am citit cartea, am luat negativul de la poza de buletin și am făcut o copie contact. Am cumpărat niște substanțe și am făcut pe holul casei, într-o noptieră.

A fost o revelație foarte puternică pentru mine, mi-a plăcut mult și mama mi-a făcut cadou un aparat Smena. Și de atunci n-am mai lăsat aparatul foto din mână. Mi-am construit singur și aparatele de mărit.

Am făcut fotografie în școala generală, în liceu, în facultate și toți mă așteptau. Profesorii nu îmi ziceau nimic, colegii se bucurau că le fac poze și le și dădeam. Făceam multe și regulat, era rar asta pe vremea lui Ceaușescu.

Ați avut vreodată probleme din cauza faptului că fotografiați pe stradă?

Mi-au confiscat de două ori aparatul, când făceam poze la dărâmături. Prima dată s-a întâmplat în 1984, când se construia Casa Poporului. Erau dărâmături, era o casă veche rămasă ca un fel de sediu al șantierului și la un moment dat a început să țipe o femeie „Face poze, face poze”. Au sărit pe mine niște indivizi și m-au dus în casa aia. Am avut noroc că am dat de un inginer care nu era activist de partid. Mi-a luat aparatul și mi-a cerut o declarație pe care nici nu cred că a dat-o mai departe. Dintr-o prostie, puteam să nu mai fac facultate, să mă distrugă. Dar mi-am luat aparatul după câteva zile. Am cerut și filmul, dar mi-a zis să nu exagerez.

A doua oară eram pe la Sfânta Vineri, se demola tribunalul. S-au pus pe mine unii de la Primărie și mi-au luat aparatul, fără proces verbal sau altceva. Mi-au zis să merg la Primărie să-l recuperez, după câteva zile. M-au întrebat niște băieți blazați, că pentru cine fac poze, cine m-a pus. Mi-au zis să stau afară și am așteptat, dar apoi m-am dus acasă. Ăla a fost aparat abandonat.

Ce vă plăcea să pozați?

Dacă te uiți în arhiva mea, în primul rând pozam colegii. După care am început să-mi dau seama că se schimba foarte mult orașul și am început să-l pozez. Din păcate, n-am făcut poze oamenilor pe stradă. M-am dus unde mi s-a părut mie că se schimbă Bucureștiul și am încercat să-i redau atmosfera.

N-am avut curaj să fac poze în magazine sau alte locuri închise. Deși alea două incidente, în care mi-au confiscat aparatele, m-au mobilizat să fac și mai multe poze. M-au speriat, m-au enervat și m-au făcut să continui.

Cum trăiați viața de adolescent?

Eu nu simțeam că sunt în comunism. Televizor aproape că nu aveam, nu aveam acces la filme sau mașini, dar altfel am avut o viață în libertate. Noi eram în spațiu liber de comunism, eram în lumea noastră.

Nu duc dorul, eram conștienți de ce se întâmplă, dar trăiam în bula noastră. Eram ocrotiți de părinți.

Mergeam la aproape toate filmele care apăreau în cinematografele. La Doina, la Cinematecă, unde era full tot timpul. Când a apărut video, închiriam video în cămine și o noapte întreagă Irina Nistor era cu noi. Că erau trase la a șaptea mână și abia mai vedeai ce se întâmplă acolo, aia era. Iar ca muzică, ascultam ce era actual la vremea aia, inclusiv internațional, nu eram cu Gică Petrescu.

Ați făcut, în vreun moment din acea perioadă, fotografii cu intenția specifică de a surprinde realitatea politică și socială?

Nu, făceam că-mi plăcea. Iar Revoluția m-a făcut să nu mai fac atâtea poze, nu știu de ce. Parcă orașul nu mai avea nevoie de mine, parcă istoria orașului se scrisese, gata.

de Denisa Niță
fotografii de Andrei Bîrsan