Eleonora Dumitraș despre viața ca elev și profesor

de Denisa Cirț

„Într-un an s-a dat o compunere sau tipul comunismului, ceva de genul, și cineva a scris că omul multilateral dezvoltat, comunistul, trebuie să fie ca o trestie când e copil, ca un plop când e adult, și la bătrânețe trebuie să ajungă un stejar găunos.”
Eleonora Dumitraș s-a născut în 1950 în comuna Gârdani, județul Maramureș.

Copilăria la țară

„Eu sunt fiică de țăran și în paralel cu școala aveam foarte multe treburi, țin minte. Aveam animale, mă trimiteau cu animalele la păscut. Mă trimiteau după iarbă, dacă îți mai amintești, era un coș care se punea în spate și mă trimitea mama după mâncare la văcuță. Aveam o fină care m-a văzut cu coșul în spate și după ce am terminat facultatea și m-a întrebat : «Nănașă, da’ cum? De ce?», «Poi acasă trebuie orice.»“

„Copilăria nu pot să spun că nu mi-a fost fericită. Am avut părinți buni și am avut condiții materiale foarte bune, tata fiind miner. Era o perioadă, când eram în clasele mici, în care în Gârdani nu era pâine. Se mânca mălai, un fel de pâine de mălai. Or noi aveam pâine, pentru că tata era miner și avea cartela pentru pâine. Pâinea se dădea pe cartelă. Și mama a fost croitoreasă, la început mai așa, de ocazie, dar a devenit renumită prin zonă și pentru faptul că avea foarte multă treaba, avea de cusut, și acolo trebuia să particip, chiar dacă na, aveam de învățat, aveam problemele școlii. Mă scula dimineața: «Hai mai prinde-mi o poală!» – poala însemnând tivul de la rochii. Când veneam de la școală, dacă luam un 9: «No, dar numai 9 ai putut lua?» «No, poi lasă-mă să învăț mai mult și o să fiu de 10!» Și așa mai departe..”

„Alimentele se găseau greu… Mergeam cu pile, cei care erau polițiști aveau acces oriunde. Cumpărau copite de porc ca să fie acolo, orice, de o zeamă. Și dacă cineva îi întreba unde au fost ziceau: mi-am luat o pereche de adidași. Sau doi petreuși. Petreușii erau doi cântăreți de muzică populară foarte cunoscuți. Ei cumpărau niște pui care erau foarte mici, nu aveai ce să faci cu unul singur. Ne-am dus odată la niște prieteni care lucrau într-un chioșc, în Baia Sprie, unde se dădeau la mineri, dar nu că aveam voie. Așa se mai făcea rost de una alta…Untul, doamne ferește, mai mult de un pachet nu puteai să iei. Știu că niciodată nu puteai cumpăra mai mult de un pachet de zahăr. Nu a fost ușor.”

Colectivizarea

„A fost o tragedie. Fiecare locuitor și-a dat pământul în C.A.P. (Cooperativa Agricolă de Producție) Bunicul, din partea mamei a fost destul de înstărit. Li se zicea chiaburi. A avut și mașină de… Uite! (n.r. – arată pielea de găină de pe braț) a avut mașină de treierat grâul, pe care a dus-o plângând la Ulmeni să o cedeze. A avut moară pe apa Șomeșului, aici, în zona asta, i-a fost confiscată. Animalele au trebuit să le vândă sau să le dea la C.A.P., nu mai avea omul animal al lui. Se lucra în cooperativă, se făcea normă: Astăzi se lucrează nu știu unde… Erau și cu tractorul, nu oamenii plantau și semănau, oamenii recoltau.  Îmi aduc aminte foarte bine aminte că eram destul de măricică și m-a trimis mama să sap pe un lot de aproape. Până la urmă, omul putea să mai țină câte un animal pe lângă casă. Și îmi zicea mama: «Rărește tare, să am fire la vacă!» Adică plantele care se tăiau le duceau oamenii acasă, dacă era mai mult, le uscau și le dădeau la animale. Erau niște paznici de câmp de atunci, care umblau să nu duci ceva de acolo. Ce să mai vorbesc când mergeai la cules, umblau bietele femei cu grăunțe în buzunare, în coș și era o problemă. Și acolo lucrau copiii toamna.”

„Foarte ciudat a fost. Din an în an știai care că dacă te vede ăla, Doamne ferește. El vedea din holdă… Mergeai în holdă, să zicem, și culegeai porumbul cu un coș pe spate. Puneai hainele sfinte în coș și mai puneai vreo 5-10 cucuruzi în fundul coșului să ai la găini. (…) Dar bieții oameni erau tentați să ducă acasă câte ceva și care erau prinși – și stăteau așa ca lupii, și șefi de post și gornicii – se pregăteau să meargă spre casă și pur și simplu te căutau peste tot și se dădeau amenzi și nu mai știu ce se întâmpla până la urmă. Nu țin minte să fi făcut cineva închisoare pentru așa ceva, dar erau pedepse aspre.”

Școala și pionierii

„În cadrul școlii erau organizații. Șoimii patriei pentru cei preșcolari, cu o uniformă specifică în care trebuiau să se îmbrace copii în fiecare zi. Se reducea la activități, excursii scurte, activități acolo ca să fie. Trebuia sa aibă educatoarea care organiza detașamentul, trebuia să aibă planificarea pe ore și tot, pe unde mergea, ce a constatat, deci era destul de serios.”

„În cadrul școlii erau organizația de pionieri. Era așa. unitatea de pionieri, care cuprindea toți pionierii. Ca să fii membru trebuia să ai rezultate foarte bune, nu toți erau pionieri la început. După aceea, cum se cerea de sus, copii să fie buni, să nu rămână repetenți, să se distreze, au mai trecut ei și de nu era de trecut clasa, i-au mai făcut pionieri și pe cei care nu meritau așa de mult. Deci era unitatea cu un cadru didactic, președinte de unitate și un elev. Sub unitate erau detașamente și la fiecare festivitate care era obligatorie, un mai rețin, una pe lună, nu cred că erau la două săptămâni, una pe lună. Aranjau detașamentul unu, doi, trei… În detașament erau gupa unu, doi, trei, fiecare derașament avea agrupe și grupa un responsabil și se cânta imnul pionerilor, nu mi-l aduc amine, și se făcea raportul. În fața detașamentelor și al grupelor era responsabilul de unitate, un cadru didactic și elevul. Fiecare grupă avea responsabilul ei și: grupa numărul unu, detașamentul doi este gata pentru începerea activității.  După aceea toate detașementele mergeau în fața presedintelui de unitate: «Tovarășe președinte. detașamentul numărul…» cu grupele cutare și cu tare și așa se desfășura. Era un moment oficial, obligatoriu de respectat. După aceea se făcea ordinea de zi, după începea munca patriotică. Mergeam să culegem gândacii de colorado. Făceam niște coifuri mici și ne organizam pe rânduri să culegem gândacii.”

„Manualele într-adevăr începeau cu imnul și așa mai departe. Și când aveai inspecție, și dacă era directorul la actualizarea cunoștințelor, trebuia să cam atingi, dacă subiectul ți-a fost de așa natură, să preamărești politica partidului și dezvoltarea omului multilateral și teme dinastea. Încă era o vreme când se dădeau la admitere poezii studiate, opere studiate și era o poezie „Comunistul” și se termina așa:  «Eram și eu ca o trestie mai întâi – ca un plop mai apoi – și am ajuns la bătrânețe stejar.» Și într-un an s-a dat o compunere sau tipul comunismului, ceva de genul, și cineva a scris că omul multilateral dezvoltat, comunistul, trebuie să fie ca o trestie când e copil, ca un plop când e adult, și la bătrânețe trebuie să ajungă un stejar găunos. Dar astea-s perle.”

Facultatea și poziția de profesor

„În ‘72 am terminat și nu aveam post, se făceau repartizări și nu erau locuri suficiente si mi-am găsit cu o mică intervenție a unui inspector general care era foarte bun prieten cu socrul meu care era om de servici la școala asta ajutătoare. Avea o seră minunată acolo. S-a dus la B și i-a spus: «Domnu’ B, am o rugăminte.» Nelu deja lucra acolo și i-a spus: «Vor să se căsătorească și fata nu are post.»  Și a venit odată la școală (inspectorul) și l-a văzut pe Nelu si i-a zis: «Să te tunzi și să îmi arăți verigheta că atuncea o aduc și pe domnișoară.» Și atuncea am ajuns acolo, îți dai seama, nu titular, suplinitor am fost. Am stat acolo 7-8 ani. Prin ’77 mă tot gândeam ce sa fac să ajung la școala generală. Eu sunt miloasă și m-am atașat de copiii de acolo, dar mă mânca limba de câte aș fi vrut să le spun. Ce să le spun despre „Baltagul” unor copii care se uitau pe pereți și aproape nu vorbeau. La catedra de română era o profesoară care urma să îmi devină nașă, știam că nu o să se elibereze poziția. Așa că, la îndemnul unui coleg, am decis să merg la franceză la Timișoara fiindcă un aveau titular pe franceză la școală, dar până am terminat eu facultatea se ocupase și postul acela, deci am mai rămas la școala ajutătoare. Numai când profesoara titulară la catedra de română s-a mutat în Baia Mare m-am mutat la școală.”

„În Timișoara am fost în ’77, îl aveam pe băiatul cel mare, Cătălin, avea doi ani. Și mergeam…nu la zi, era la fără frecvență și aveam un obicei, zic eu, foarte bun. În perioadele de examene mergeam în Timișoara la cineva de aici, care mi-a fost naș și îmi făceam conspecte. Soția lui a fost bibliotecară la Biblioteca Județeană din Timișoara și mi-a dat cursuri și materiale și conspectam. Aveam caietul 1, caietul 2 cu cuprins. Când făceam treaba asta? Noaptea mai mult. Se culca soțul, așezam copilul, era numai de doi ani. Și puneam ceva pe o veioză ca să nu fie lumina prea mare și gata. Când mergeam în Timișoara veneau colegii, că la un moment dat vedeau că mă descurc foarte bine și așa și ziceau: Doamnă,eu nu mă duc la examenul ăsta, dar îmi lăsați caietele? Nu pot să spun, că poate sună așa, a laudă, dar eu am depus un efort foarte mare atunci pentru că eram motivată și am obținut diploma și  am și specializarea franceză pe care am mai profesat-o doar așa, să suplinesc pentru că fiind titulară nu a mai fost nevoie.”

„Ceva ce consider că trebuie știut din învățământ ca profesor. Ce aveam noi și nu ne-a plăcut niciunuia, dar care era obligatoriu: se făcea învățământ politic, trebuia să studiezi cine știe ce teme, dinastea de politică, directivele congresului nu-știu-care și răspundeam ca și copiii în sala profesorală. La un moment dat ne-am cam saturat de chestia asta, conspectam, conspectam… Trebuia să ai caietul de studii individual cu politica partidului. Când aveai inspecție venea domnul Șimon (directorul) te duceai cu un braț de caiete : planificări, interasistențe cu colegii, trebuia să menționezi acolo, caietul de diriginte să aibă temele care trebuie și cum trebuie, cu ce conținut trebuie. Mai spre sfârșit așa, ne-am cam planificat și noi ca și copii «Tu răspunzi din capitolul ăsta, tu răspunzi din celălalt», așa mai tacit până la urmă, și cu acordul domnului director, dar trebuiau făcute niște acte, niște procese verbale. Cine a luat cuvântul, ce teme s-au dezbătut și așa mai departe.”